De același autor
Succesiunea de crize constitutionale care a marcat ultimii doi ani de guvernare a avut drept efect secundar proiectarea Curtii Constitutionale intr-o pozitie privilegiata, la nivel mediatic si politic. Odata cu implicarea institutiei in solutionarea unor conflicte de natura institutionala au aparut si interogatiile publice: in numele caror valori si in baza carei legitimitati putem accepta, constitutional si politic, sa delegam unui asemenea organism misiunea delicata de a interpreta legea fundamentala si de a arbitra in disputele avandu-si originea in deciziile alesilor natiunii?
Pana la un punct, cu un decalaj de aproape un deceniu si jumatate, jurnalistii si comentatorii cercetau ratiunile de a fi ale unui organism impus in 1991, fara ca la acel moment inovatia in cauza sa fi avut un ecou notabil in spatiul dezbaterii nationale. Dincolo de notele false si de stridentele identificabile in acest dialog pe teme constitutionale, marele sau merit este acela de a fi avut loc, in cele din urma. Defazajul cronologic evocat reflecta si incapacitatea Curtii Constitutionale insesi de a se fi impus, simbolic, prin calitatea deciziilor pronuntate de ea. Marginalitatea acestui tribunal cu vocatie politica oglindea, dramatic, calitatea precara a propriei noastre democratii constitutionale.
Democratie constitutionala si control constitutional
Dosarul dezbaterii publice dezvoltate in marginea pozitiei detinute de Curtea Constitutionala readuce in actualitate marile teme de interogatie identificabile in spatiul occidental: punerea sub semnul intrebarii a utilitatii unei asemenea institutii a fost dublata de punerea in cauza a modului in care insisi membrii Curtii erau selectati. Complicitatile politice dintre membrii Curtii si partidele politice aflate la guvernare au fost expuse, dupa cum au fost analizate critic conflictele de interes nascute in acest context. Beneficiul acestui tip de raportare a fost unul indiscutabil: publicul a devenit constient de ponderea detinuta de acest tribunal sui generis in conturarea optiunilor constitutionale autohtone. In fapt, odata cu anii 2005 si 2006, Curtea devenea, fara a exagera retoric, un actor de care nici una dintre puterile statului nu mai putea face abstractie. Chiar si in conditiile indoielilor generate de compozitia ei efectiva, semnificatia speciala a Curtii nu mai putea fi contestata.
Cum se explica aceasta aparenta modificare in statutul simbolic al Curtii? Caror factori i se datoreaza implicarea crescuta a Curtii in transarea conflictelor juridice? Un posibil raspuns la aceasta interogatie nu poate ignora contextul specific al guvernarii Aliantei D.A.: este vorba de realitatea unui Cabinet ce detinea o majoritate fragila, pe de o parte, si de realitatea unei guvernari dominate de tensiunea institutionala latenta intre seful de stat si seful de guvern, pe de alta parte. In aceste conditii, recursul la Curtea Constitutionala aparea ca inevitabil: tinta asumata era dobandirea unei credibilitati constitutionale care sa confere un atu strategic in lupta politica.
Aproape in contra propriei sale vointe, Curtea a fost metamorfozata in actor cu vocatie politica. Eliminarea blocajului din Camere, generat de fragilitatea majoritatii existente, presupunea recursul la tribunalul constitutional, in vederea interpretarii unor texte in litigiu. Pe aceasta cale, Curtea era chemata sa valideze/invalideze un scenariu institutional de inlaturare a presedintilor celor doua Camere. Refuzul de a admite constitutionalitatea modificarilor Regulamentelor era echivalent cu blocarea oricarei initiative a majoritatii de a-si impune alesii proprii in posturile cele mai inalte ale adunarilor. In cele din urma, in conditiile deciziei Curtii, doar inaintarea dosarului penal al lui Adrian Nastase a permis Aliantei sa isi realizeze obiectivul, la nivelul Camerei inferioare.
Pe un alt plan, tensiunile din interiorul puterii insesi au oferit Curtii sansa de a se pronunta in calitate de arbitru, desi neutralitatea politica a unora dintre membrii sai era contestata de exponentii Aliantei D.A. Chestiuni constitutionale delicate, de la rolul motiunilor simple la amendarea Legii referendumului, au fost convertite in obiect de interes al Curtii, gratie interventiilor partidelor si ale premierului insusi. Acuza de politizare a Curtii aparea ca inevitabila si scenariile privitoare la modalitatile de persuasiune utilizate in raport cu tribunalul constitutional au abundat.
Nu este mai putin adevarat ca efectul deciziilor Curtii era, in plan politic, unul limitat. Curtea nu se putea constitui in legislator, dupa cum nu putea influenta decisiv maniera de guvernare a tarii, prin intermediul Cabinetului. In cazul motiunii simple, solutia Curtii nu a putut evita eliminarea ministrului Justitiei din Cabinet, pe calea unui gest politic al primului ministru. Pierderea increderii in interiorul uneia dintre Camere de un ministru cheie era un dublu indicator: un indicator al marginalizarii ministrului in cadrul Cabinetului si un indicator al modificarii echilibrului de forte in cadrul adunarilor, in ansamblul lor.
Pe acest fundal, ultimele decizii anticipate ale Curtii privesc clarificarea rolului detinut de presedinte in procedura de remaniere, pe de o parte, si elaborarea propriului punct de vedere in chestiunea suspendarii. Ambele cazuri au un numitor comun evident: prin deciziile si avizele elaborate, Curtea se va plasa pe un teren al politicii, in sensul tare al termenului. Curtea nu va mai actiona ca un tribunal, ci va fi obligata sa se pronunte, pe fond, asupra unor chestiuni cu relevanta politica. Lectura pe care o va da Constitutiei este generatoare de efecte politice, in ambele cazuri. Si aceasta cu atat mai mult, cu cat adversitatile sunt localizabile in sfera relatiei dintre puterea executiva si legislativa.
Este Curtea Constitutionala un actor cu interventie decisiva, in cele doua situatii? Rapunsul este unul mai degraba rezervat. Pozitia sefului de stat, pozitie centrala in ambele cazuri, este dependenta, inainte de toate, de reechilibrarea raportului de forte din Camere. Chiar si in conditiile in care tribunalul constitutional ar oferi un aviz favorabil sefului de stat, natura sa consultativa i-ar limita efectele politice. Simbolic, presedintele ar putea avea un argument suplimentar in sustinerea cauzei sale in circumstantele unui referendum de demitere. Pe termen scurt, adunarile au dreptul suveran de a ignora opinia Curtii. In relatia directa dintre seful de stat si parlament, Curtea Constitutionala poate interveni doar indirect, sugerand fragilitatea legala a argumentelor evocate de semnatarii documentului supus atentiei ei. Marja de actiune a adunarilor nu este ingradita decat simbolic, iar nu efectiv.
Reflectia in marginea rolului Curtii Constitutionale nu poate fi limitata la analiza conjuncturala a unor decizii izolate. Centralitatea pozitiei detinute de ea in esafodajul democratiei constitutionale obliga la moderatie si luciditate in evaluarea designului si perfomantelor ei institutionale. Actuala criza ofera doar un pretext: efortul intelectual si legal se cere plasat insa pe fundalul duratei lungi.
