De același autor
Subminarea statutului limbii oficiale, incurajarea separatismului maghiar, alianta incheiata cu radicalii secui: acestea sunt doar cateva dintre acuzatiile adresate de criticii mediatici sefului de stat, la capatul vizitei transilvanene. Ca si in alte ocazii, miza autentica a dezbaterilor a fost ecranata de dinamica umorala, in vreme ce moderatia a fost privita ca un simptom al lipsei de patriotism. Unitatea statului roman, s-a sugerat, este vizibila in atasamentul fara echivoc fata de valorile unitatii etnice si omogenitatii lingvistice. Teama de dezmembrare teritoriala este evocata ca alibi ce cautioneaza incremenirea in osificarea institutionala.
Facand abstractie de un context al emotiilor fals patriotice, temele asociate cu vizita prezidentiala sunt actuale in masura in care ele trimit la urgenta regandirii modului in care este organizat si relationeaza statul, in raport cu proprii sai cetateni. Inflamarea oratorica a opozitiei (opozitie ce isi asuma, de la PRM la PSD, un monopol intelectual al interpretarii calitatii de bun roman) impinge in plan secund legitimitatea interogatiilor ce privesc teme publice precum comunicarea si predarea in limba romana sau descentralizarea administrativa.
Precedentul istoric este, din pacate, unul ce impinge la scepticism: la 1859, ca si la 1918, elita autohtona nu a imaginat scenarii credibile gratie carora diversitatea sa fie transformata in potential creator. Fiecare dintre epocile prin care statul roman modern a evoluat a avut in centrul ei, sub o forma sau alta, aceasta teama de a experimenta deschiderea constitutionala. Unirile succesive au alimentat reticenta fata de extinderea autonomiei acordate segmentelor regionale ce compuneau un stat imaginat, inca de la debuturile sale, ca eminamente unitar, in traditie iacobina.
Pretul simbolic al acestei abordari a fost anihilarea unui nivel de creativitate locala. Absenta patriotismului organic, legat de solul nasterii si motivat de atasamentul fata de comunitatea din care te ridici, este legatul centralizarii istorice pe care a mizat constructia statului roman, inca de la 1859. Comunismul tarziu a impins pana la ultimele consecinte viziunea unei Romanii omogene etnic, social si lingvistic. Tendinta de anulare a diversitatii regionale, preocuparea de a transplanta, artificial, populatii, in numele unui ideal social sau etnic, sunt formele de manifestare ale unei politici ce alimenteaza, in anii de dupa 1965, energia ideologica a stalinismului national. Radacinile imaginarului public post-comunist se pot identifica in aceasta sinteza politica si culturala ceausista, dupa cum dificultatea de a imagina o alternativa credibila la regimul totalitar este un simptom al fidelitatii post-decembriste fata de tiparul Romaniei Socialiste.
Dezbaterea initiata salutar de seful de stat nu poate fi separata de necesitatea despartirii de un model al guvernarii ce mizeaza pe uniformizare si comanda centrala. Autonomia locala, in masura in care ea devine relevanta institutional, este instrumentul prin intermediul caruia edificarea civica se poate realiza, gradual. Relatia dintre comunitate si alesi defineste ecuatia democratica locala, iar uniformitatea cadrului juridic nu anuleaza posibilitatea ca fiecare zona istorica sa-si redescopere, odata cu exercitiul descentralizarii, elementele identitare fundamentale. Policentrismul este antidotul ideal care poate limita tentatia secesiunii si a izolarii: atasamentul fata de Romania se poate construi avand ca punct de plecare vointa de a explora teritoriul libertatii politice, la nivel local si central. Virtutile republicane pot consolida un stat a carui ratiune de a fi este protejarea libertatilor civice si constituirea unui spatiu al binelui comun.
Reformularea relatiei dintre centru si provincie, dintre limba oficiala si limbile de circulatia regionala este un imperativ indisociabil de cel al constructiei democratice autentice. Caci buna guvernare si constitutionalismul sunt liantul ce faciliteaza, pe durata lunga si fara excese retorice, nasterea autenticului patriotism transetnic.
