De același autor
Inca o data, televiziunea a fost validata, simbolic, ca locul privilegiat in care viata cetatii capata viata: la o ora de prima audienta, telespectatorii au fost invitati sa observe maniera in care tranzactiile politice se intalnesc cu gastronomia si vechile prietenii. Mai mult decat semnificatia lor probatorie, imaginile relevau un nivel uman pe care am fost obisnuiti sa il asociem politicii autohtone. Exercitiul democratic era afectat de un derizoriu comportamental ce se situa in vecinatatea grotescului penal. In cele din urma, demisia unuia dintre actorii implicati a avut loc, iar sperantele legate de modernizarea din temelii a agriculturii noastre europene, reaprinse. Un tanar specialist este chemat sa ia locul politicianului veros. Fabula isi are, in cele din urma, o morala optimista.
Dincolo de parlament
Nu mai putin instructiva decat aventura ministrului Remes si a lui Ioan Avram Muresan este maniera in care, la o zi dupa respingerea motiunii de cenzura, Cabinetul modifica, prin ordonanta de urgenta, Legea responsabilitatii ministeriale. Initiatorul proiectului era indicat fara echivoc de primul ministru: Ministerul Justitiei. Un minister al carui titular urma sa compara in fata comisiei modificate legal prin actul normativ. Inca o data, spiritul, daca nu litera domniei legii, erau dramatic afectate.
O lectura constitutionala a ordonantei de urgenta dovedeste, dincolo de orice dubiu, continuitatea unei practici ce urca pana la primele cabinete ce au guvernat in baza noii legi fundamentale. Mai mult decat alte instrumente oferite Executivului, ordonantele de urgenta raman modalitatea clasica prin intermediul careia preeminenta guvernului este reafirmata, iar rolul decorativ al adunarilor afirmat, o data pentru totdeauna.
Decalajul dintre rapiditatea cu care se finalizeaza procesul decizional in Cabinet si lentoarea cu care textul este dezbatut in Camere este de natura sa intareasca acest sentiment constitutional de supraordonare. Agenda de prioritati este stabilita, in mod oficial, de un guvern ce isi permite sa ignore adunarile in baza unui cec in alb pe care acestea i-l acorda. In cazul Cabinetului Tariceanu, votul de la debutul lui octombrie 2007 actiona ca un alibi politic ce permitea aceasta mutare legala.
In fapt, autentica provocare pentru democratia constitutionala de la noi este stabilirea precisa a statutului si a rolului (legal si simbolic) pe care adunarile urmeaza sa il exercite. Daca se poate vorbi de o criza institutionala in Romania anului de gratie 2007, aceasta nu poate ignora degradarea organului reprezentativ al natiunii. Impunitatea legala si privilegiile financiare sunt dublate de o vidare de continut a functiei Camerelor. Reprezentarea, in acceptiunea originara a termenului, lasa loc unei letargii ce ascunde cu dificultate absenta din spatiul public a parlamentului.
Practica ordonantelor de urgenta actioneaza ca o hartie de turnesol ce probeaza precaritatea pozitiei parlamentare. Optiunea care se contureaza lipseste de relevanta exercitiul de vointa al reprezentantului: majoritatea, ca si minoritatea, sunt condamnate sa actioneze intr-o maniera a carei predictibilitate reduce dramatic libertatea de actiune. Asa cum votul dat motiunii de cenzura a indicat fara echivoc, fidelitatea fata de un statut social prevaleaza in fata alternativei critice. Loialitatea deputatilor si senatorilor este asigurata de Cabinet prin acordarea subsidiilor ce previn aparitia instinctelor rebele.
In acest punct, dezbaterea legata de scrutinul majoritar isi dovedeste limitele. Imaginea edenica a unor Camere viitoare populate de alesi fideli natiunii se cere corectata. Cadrul constitutional actual reduce parlamentul la postura unei camere de inregistrare. Mandatul reprezentativ devine o fictiune, iar misiunea de exprimare a vointei generale, o forma de ipocrizie unanim acceptata. Admirabil, optimismul celor care intrevad in scrutinul majoritar un panaceu ce va regenera clasa politica este amendabil, din unghiul de vedere al lecturii institutionale. Oricat de energici, alesii natiunii se vor regasi in spatiul reglementat de o Constitutie ce oficializeaza primatul Cabinetului in fata adunarilor.
Putere judecatoreasca si intruziune politica
Lectia Ordonantei de Urgenta de modificare a Legii responsabilitatii ministeriale este cat se poate de limpede, in acest context constitutional. Scrupulele legate de pozitia delicata a titularului portofoliului Justitiei au fost ignorate. Interventia a fost directa, iar finalitatea ei transparenta. Ca in atatea alte ocazii, perspectiva unei cenzuri a adunarilor nu a fost luata in calcul. Ratiunea este evidenta: un parlament ce mentine, prin vot, Cabinetul actual nu va risca inlaturarea lui, pe o cale indirecta. Dupa cum o solidaritate transpartinica nu este lipsita de relevanta: organizarea unui mecanism complicat de punere in miscare a responsabilitatii ministeriale este o evolutie ce poate fi acceptata de un numar insemnat de actori parlamentari.
Noua formula a comisiei prezidentiale, ce presupune recrutarea unui numar de judecatori, este una controversata si criticabila in cel mai inalt grad, caci ea este una care antreneaza magistrati independenti intr-o activitate care nu le este specifica. Transformarea comisiei de la Cotroceni intr-o instanta de judecata sui generis este o solutie inacceptabila: reactia magistratilor si a uniunilor lor profesionale a fost unanim ostila in raport de formularea institutionala preferata de guvern.
Si aceasta cu atat mai mult cu cat, pe fond, efectul modificarii operate este plasarea judecatorilor intr-o pozitie ireconciliabila cu propriul lor statut. Optiunea in favoarea noii componente risca sa afecteze, pe termen lung, statutul de independenta al unor magistrati ce se afla confruntati cu perspectiva de a fi obligati sa decida, ca parte a unui organ executiv, in chestiuni ce tin de apanajul justitiei insesi. In acest mod, incercarea de a bloca aplicarea Legii responsabilitatii ministeriale are ca efect secundar afectarea dramatica a ideii de organizare credibila si impartiala a justitiei autohtone. Conflictul politic si patimile de circumstanta tind sa submineze edificiul statului de drept.
In acest context, ipoteza evocata, aceea de a solicita Curtii Constitutionale sa se pronunte asupra compatibilitatii actului evocat cu legea fundamentala, este una legitima. O decizie lipsita de ambiguitate a tribunalului constitutional ar putea sa oblige Executivul sa reconsidere o practica institutionala ce fragilizeaza democratia constitutionala. In egala masura, declararea ca neconstitutionala a ordonantei de modificare a Legii responsabilitatii ministeriale ar putea fi si ocazia unei clarificari a manierei in care principiul egalitatii in fata legii este efectiv aplicat, in cazul romanesc.
Episoadele vietii noastre publice pot fi investite cu sens doar in masura in care o lectura politica si constitutionala are castig de cauza in fata delirului mediatic. Erodarea pozitiei Camerelor si arbitrariul actiunii Cabinetului sunt doi dintre factorii ce imprima un anume profil prezentului cotidian. Doar o noua viziune constitutionala, centrata pe cetatenie si revigorarea reprezentarii politice, poate sa se afle la temelia unui nou inceput republican.
