De același autor
Existenta unui guvern minoritar, în contextul unei Europe Centrale si Rasaritene prea putin stabilizate institutional dupa aderarea la Uniunea Europeana, este departe de a fi exceptie. În conditiile unor alegeri ce genereaza majoritati fragile, mecanica fenomenelor de compunere si recompunere a cabinetelor are o dinamica radical diferita de cea a Europei Occidentale. În cele din urma, departe de a fi estompat, decalajul de cultura democratica si constitutionala dintre cele doua Europe pare sa se fi adâncit în ultimii ani.
Pe acest fundal, istoria actualului cabinet Tariceanu este una familiara zonei evocate. Avându-si originile în succesiunea de conflicte ce l-au opus pe presedinte premierului, noul guvern devenea posibil doar în momentul în care fragmentarea Aliantei Dreptate si Adevar era dublata de oficializarea mai vechilor relatii privilegiate dintre national-liberali si social-democrati. Gratie activitatii unor Bogdan Olteanu sau Viorel Hrebenciuc, formula se nastea organic, întâmpinata fiind de entuziasmul celor care militeaza pentru o politica antiprezidentiala.
Dincolo de calitatea mediocra a multora dintre titularii de portofoliu, administratia Tariceanu nu inoveaza în materia guvernarii: de la patronajul politic pâna la interventia brutala în viata comunitatilor locale, prin alocarea preferentiala de fonduri, imaginea expusa public este una care nu surprinde. Strategia liberala nu depaseste nivelul combinatiilor destinate sa îi satisfaca pe cei ce au facut posibila geneza cabinetului minoritar.
În aceasta ecuatie dominata de previzibilitatea actului de guvernare, intentia oficiala a social-democratilor de a introduce o motiune de cenzura, odata cu sosirea toamnei, are potentialul de a destabiliza echilibrul actual. Anuntata aproape concomitent, dorinta d-lui Mircea Geoana de a ocupa fotoliul de prim-ministru completeaza imaginea (aparenta) a unui partid social-democrat pregatit sa elimine echivocul aliantei cu liberalii si sa îsi asume, fara ambiguitate, misiunea formarii cabinetului.
Iluziile social-democratiei
Ipoteza avansata de social-democrati se cere raportata la un cadru care este cel al actualului parlament. Distanta dintre entuziasmul conducerii si rezerva deputatilor si senatorilor PSD nu poate fi subestimata: dincolo de perspectiva unei guvernari monocolore, o parte a reprezentantilor sai din Camere se confrunta cu realitatea propriei lor disparitii de pe liste. Sau cu riscul imposibilitatii de a fi realesi, în conditiile regândirii sistemului electoral. De aici, o eventuala rezistenta tacita ce poate compromite sansele unui vot defavorabil cabinetului Tariceanu. În absenta unei vointe autentice a celor care au capacitatea de a actiona, supravietuirea guvernului minoritar este o optiune cât se poate de realista.
Din unghiul de vedere al evolutiei institutionale, solutia unei motiuni de cenzura votate în Camere este departe de a fi favorabila social-democratilor. Perspectiva numirii lui Mircea Geoana în calitate de candidat la functia de premier este una improbabila, în masura in care presedintele nu are obligatia constitutionala de a proceda astfel. La capatul drumului se poate situa nasterea unei situatii de criza prelungita. Efectul secundar al initiativei social-democrate poate fi convocarea alegerilor anticipate.
Fragilitatea politica a social-democratilor în anii de dupa 2004 este data, pâna la un punct, si de debilitatea propriului lor proiect politic. Profilul lui Mircea Geoana este suprapozabil peste cel al partidului pe care îl prezideaza: retorica, imaginatia publicitara nu pot împinge în plan secund realitatea solidaritatii cu un trecut din care social-democratia îsi extrage legitimitatea, trecut pe care îl evoca ritual, în clipe de cumpana. Previzibil, acest trecut ce bântuie social-democratia are un nume: legatura cu Ion Iliescu este linia ce uneste actualul partid sovaitor cu momentele aurorale ale guvernarilor Nastase si Vacaroiu.
Reactia PSD la orice încercare de examinare critica a rolului detinut de Ion Iliescu în istoria recenta indica, ca o hârtie de turnesol, existenta radacinilor prin care noua social-democratie se leaga de un comunism inertial. Aceasta evitare a exorcizarii trecutului totalitar si postdecembrist se afla la originile ambiguitatii funciare detectabile în constitutia PSD. Conditia asumata devine incompatibila cu ambitia reinventarii ideologice. În circumstantele suspendarii din functie a sefului de stat, social-democratii lui Mircea Geoana îi atribuiau lui Ion Iliescu, cu generozitate, rolul de parinte al patriei. Imaginatia lor ideologica implica, previzibil, recuperarea patrimoniului de popularitate al primului presedinte.
Dincolo de detaliile talk-show-urilor, dincolo de mediocritatea unei politici liberale cosmetizate social-democrat, se situeaza nivelul acestui deficit de articulare doctrinara al PSD si centralitatea rolului detinut de Ion Iliescu. Aritmetica voturilor din Camere si combinatiile parlamentare ce urmeaza în toamna sunt simple note de subsol în aceasta istorie postcomunista a social-democratiei. O istorie care nu este decât cronica unui esec de edificare intelectuala moderna.