De același autor
Anul trecut a debutat cu asasinarea unui general al Corpului Gardienilor Revoluţiei din Iran (IRGC), Qassem Soleimani și s-a încheiat cu asasinarea unui alt general de brigadă al IRGC, Mohsen Fakhrizadeh. Soleimani a fost comandantul Forței Quds și arhitectul proiectului iranian de hegemonie regională, în primul rând prin diplomație subversivă, purtarea războiului prin intermediari sau proliferarea armelor.
Fakhrizadeh a condus al doilea efort strategic al Iranului – programul nuclear, fiind conducătorul Centrului de Cercetare Fizică de la Lavizan-Shian și, ulterior, reorganizând activitățile acestuia într-un proiect nou, numit Planul AMAD. Asasinarea lui Mohsen Fakhrizadeh nu a fost menită să oprească Iranul din drumul său spre obținerea capabilității nucleare. Mai degrabă, adevărata țintă a fost politica externă a lui Joe Biden și aspirația acestuia de a resuscita acordul nuclear cu Iranul (Planul Comun şi Cuprinzător de Acţiune − JCPOA).
(In)utilitatea asasinatului
Mulți arată cu degetul în direcția Israelului (în special spre Kidon, un grup de elită al Mossadului), în intenția de a paraliza programul militar nuclear iranian. Însă, în afara Israelului, mai există și alte state care nu ar dori să vadă Iranul în posesia capabilității nucleare. SUA, dar și tot mai multe țări arabe simt la fel. Este posibil ca nici Federația Rusă să nu fie încântată de un Iran nuclear în sudul ei; Teheranul și Moscova se află temporar într-o relație amiabilă, un fel de quid pro quo, dar adversarii și aliații se schimbă în funcție de necesitate, iar armele nucleare sunt, în esență, pentru totdeauna.
În teorie, o astfel de măsură este rațională doar în două cazuri: ca factor de descurajare pentru a intimida o organizație sau un stat, forțând o schimbare de politică, sau când eliminarea unei persoane ar fi decisivă în blocarea unei tendințe nedorite. Asasinarea lui Fakhrizadeh se poate înscrie în cea de-a doua categorie. Din perspectivă israeliană, programul iranian nuclear pare să se încadreze în această condiție, dar nu este clar dacă omul de știință a fost cu adevărat decisiv sau dacă moartea sa nu va genera pagube colaterale masive. Asasinatul trebuie să aibă un impact semnificativ asupra unei amenințări pentru a merita asumarea riscurilor și a consecințelor eșecului și represaliilor. Cum Iranul nu poate invada Israelul, iar bombardarea Israelului ar deschide ușa represaliilor pe scară largă, pasul proporțional este contra-asasinatul – sau, mai probabil, în acest caz, un atac prin interpuși, Hezbollah cel mai probabil. O astfel de dinamică (asasinate contra asasinate) ar putea scăpa repede de sub control. Odată ce se întâmplă, orice – chiar și războiul direct – este posibil. Nici nu este important dacă primul atac a fost efectuat de Israel sau de o altă țară – poate fi o țară care speră să provoace o confruntare militară, punând Iranul într-o poziție în care este forțat să răspundă militar.
Eliminarea lui Fakhrizadeh a vizat atingerea a trei obiective strategice: paralizarea programului nuclear al Iranului; obstrucționarea revenirii administrației Biden la acordul nuclear și poate, deși mai puțin probabil, declanșarea unei escaladări care ar genera un atac al SUA asupra stabilimentelor nucleare ale Iranului. Primul obiectiv pare să fi fost atins, deși este foarte probabil ca eliminarea lui Fakhrizadeh să creeze o emulație în rândul cercetătorilor iranieni din domeniul nuclear, iar pe termen mediu și pe termen lung, acest aspect ar putea avea un preț costisitor. Atingerea celorlalte două obiective depinde în mare măsură de răspunsul iranian.
De ce Fakhrizadeh, de ce acum?
Ca răspuns la retragerea unilaterală a SUA din JCPOA (din mai 2018), un an mai târziu, Iranul și-a abandonat propriul angajament față de limitele de îmbogățire a uraniului prevăzute în acord, onorând, însă, cerințele sale de verificare efectuate de către Agenția Internațională a Energiei Atomice (AIEA). Cu toate acestea, nu există dovezi ale vreunei activități în urma căreia s-ar putea produce suficient uraniu superior îmbogățit pentru o bombă nucleară.
Fakhrizadeh nu a fost îndepărtat pentru a elimina construirea iminentă a unei arme nucleare iraniene. Asasinarea nu a fost nici un act „preemptiv”, chiar și în cea mai neglijentă construcție a acestui concept. Nici nu a fost un act eficient de prevenire strategică. Oricât de important ar fi rolul său de conducător, Mohsen Fakhrizadeh nu este de neînlocuit: în ultimele două decenii, el a îndrumat zeci de oameni de știință care împărtășesc cunoștințele și misiunea sa. Fără îndoială, Iranul ar avea nevoie de mai mult timp pentru a produce arme fără el, dar acest lucru nu ar fi imposibil. De exemplu, nu a existat un obstacol vizibil în dezvoltarea rachetelor după ce Hassan Tehrani Moghaddam, fondatorul programului iranian de rachete balistice, a fost ucis într-o explozie din 2011 atribuită Israelului. Dimpotrivă, arsenalul său balistic a devenit din ce în ce mai robust.
O astfel de operațiune a avut nevoie, cel mai probabil, de câteva luni pentru a fi planificată, începând cu mult înainte de data alegerilor din SUA. Cu toate acestea, multe planuri sunt concepute fără a fi puse în aplicare, iar uciderea lui Fakhrizadeh a fost o decizie politică, grăbită probabil de alegerile din SUA și de timpul rămas din mandatul lui Donald Trump. Dacă asasinatele nu sunt eficiente pentru a întârzia dezvoltarea capabilităților militare/nucleare, ele pot fi, în schimb, eficiente pentru a împiedica diplomația.
Următoarele mișcări ale Iranului vor fi cruciale
Iranul ar putea răspunde simetric, asimetric și/sau diplomatic. Primul scenariu implică asasinarea unuia dintre oamenii de știință nucleari ai dușmanilor săi, al doilea ar putea implica vizarea intereselor adversarilor săi în alte moduri, în timp ce al treilea se referă la creșterea gradului de conștientizare globală cu privire la această crimă și la dublele standarde ale comunității internaționale. Însă orice răzbunare care va duce la pierderi israeliene sau americane va genera o escaladare. Pe de altă parte, o abordare rațională și ponderată pentru alte câteva săptămâni, până la învestirea ca președinte a lui Joe Biden, i-ar oferi Iranului un avantaj moral ridicat și o șansă decentă pentru destinderea relațiilor diplomatice cu Occidentul.
Răspunsurile non-militare iraniene preconizate se află în zona politică a programului nuclear. Parlamentul iranian, Majlis, a adoptat o decizie fără caracter obligatoriu de a ridica rata de îmbogățire la 20%, de a plasa centrifuge avansate în locurile de îmbogățire, de a reconstrui un reactor cu apă grea și chiar de a se retrage din Protocolul Adițional al AIEA. Suplimentar, au fost propuse măsuri care restricționează inspectorii agenției internaționale, însă președintele Iranului, Hassan Rouhani, și-a exprimat opoziția față de proiectul de lege, spunând că ar fi dăunător pentru eforturile diplomatice care vizează restabilirea acordului nuclear din 2015 și relaxarea sancțiunilor americane.
Posibilele scenarii pentru administrația Biden
În campania prezidențială, Joe Biden a spus că va reveni la JCPOA dacă și Iranul va respecta acordul. Încă nu este clar dacă va pune și alte condiții, având în vedere că Congresul îl va presa să adopte o poziție dură față de Iran. La rândul său, Teheranul a declarat că nu va accepta o renegociere a JCPOA. Cu toate acestea, președintele Iranului, Hassan Rouhani, și-a exprimat speranța ca noul președinte al SUA va încerca să corecteze eșecurile administrației anterioare și să revină la dreptul și tratatele internaționale. Asasinarea lui Mohsen Fakhrizadeh poate complica puțin lucrurile, dar nu anulează intenția lui Biden de a îmbrățișa multilateralismul și, prin acesta, JCPOA.
Probabil că următoarea administrație americană va aborda și problema rachetelor balistice. Însă referindu-se la experiențele războiului cu Irakul, Teheranul va susține că are nevoie de rachete pentru apărare, prin urmare, programul de rachete al Iranului nu poate fi limitat. Mai mult, rachetele Arabiei Saudite au deja o rază de acțiune mai mare decât cele iraniene. Pe baza propunerii de dialog regional a ministrului de externe al Iranului, Javad Zarif, Iranul ar putea fi de acord cu negocierile regionale privind controlul armelor, dar doar dacă vor fi implicați toți actorii din regiune.
Este esențial pentru stabilitatea Orientului Mijlociu ca SUA și Iranul să detensioneze atmosfera și să restabilească angajamentul diplomatic pentru o serie de probleme regionale. Acest lucru ar trebui să înceapă cu reabilitarea JCPOA, care este un acord esențial pentru neproliferare, și să se îndrepte către un set mai larg de probleme ce alimentează instabilitatea regională, atât de dăunătoare intereselor internaționale.
*Ioana Constantin-Bercean este doctorandă în relații internaționale la Universitatea Babeș-Bolyai (Cluj Napoca) și doctorandă în sociologie la Universitatea din București.
