De același autor
Atacul terorist din 7 octombrie 2023 al grupării Hamas asupra Israelului a declanșat un război care a captat atenția întregii lumi. Însă la un an de la tragicul eveniment, obiectivele declarate de guvernul condus de Benjamin Netanyahu nu au fost atinse: gruparea teroristă Hamas încă are resursele necesare pentru a ataca Israelul chiar în centrul orașului Tel Aviv și 101 ostatici se mai află în captivitate. Însă încă de la începutul războiului din Fâșia Gaza, spectrul unui alt război se profila la orizont, întrucât devenise evident că Israelul, din dorința de a restabili balanța de putere regională și de a-și securiza populația, va acționa militar și împotriva grupării Hezbollah, o adevărată armată creată la mijlocul anilor 1980, în Liban, cu sprijinul Iranului.
Granița dintre Israel și Liban este considerată a fi cea mai volatilă frontieră din lume, iar în ultimul an aproximativ 1.800 de rachete, drone sau atacuri de artilerie au fost lansate de Hezbollah spre Israel și alte peste 7.000 dinspre Israel spre Liban. Și toate acestea, într-o situație care nu era considerată a fi una de „război total” de niciuna dintre părți. În plus, Kiryat Shmona, un oraș cu 23.000 de locuitori, este una dintre multele localități evacuate de-a lungul graniței. Alți 60.000 de israelieni au fost strămutați intern, în timp ce un număr impresionant au decis să părăsească temporar sau definitiv țara. În partea libaneză, peste 100.000 de oameni au fost evacuați în regiuni considerate, momentan, mai sigure. Ambele părți ale frontierei par a fi desprinse dintr-un scenariu de tip Mad Max: orașe părăsite, stafii ale trecutului, regiuni întregi arse și presărate cu cratere. De asemenea, Hezbollah a încălcat în mod repetat Rezoluția 1701 a Consiliului de Securitate al ONU prin desfășurarea de forțe militare în zona dintre Linia Albastră și râul Litani. Iar Iranul face parte, direct sau indirect, din toate aceste „jocuri de război” regionale, care nu sunt nici noi, nici vreo „lebădă neagră”. Noutatea vine dinspre marile puteri globale care, pentru prima oară în ultimele cinci decenii, par să nu aibă o strategie coerentă pentru ameliorarea tensiunilor orientale. Statele Unite par frustrate de incapacitatea de a-și gestiona principalul aliat din Orientul Mijlociu și, deși au pârghiile necesare, voința politică este limitată (sau constrânsă de evoluția campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din 5 noiembrie a.c.), Uniunea Europeană nu mai are nici capacitatea, nici credibilitatea necesare pentru a se poziționa ca mediator, iar China nu dorește nicio implicare în acest tip de conflicte.
Unde va duce ciclul atacurilor și contraatacurilor dintre Iran și Israel și câte fronturi poate să gestioneze Israelul? De ce este Libanul important în acest context și care ar putea fi soluția unui proces de pace extins în Orientul Mijlociu? – sunt doar câteva dintre întrebările esențiale care își așteaptă răspunsul. Iar peste toate acestea, plutește întrebarea umanitară privind populațiile din Fâșia Gaza, din nordul Israelului și din sudul Libanului.
Dilema iraniană
În fața unui răspuns israelian la atacul iranian cu rachete de marți, 1 octombrie, riscul unui război total în Orientul Mijlociu devine din ce în ce mai concret. Iranul a lansat 185 de rachete spre Israel și, chiar dacă sistemul de apărare israelian le-a interceptat pe majoritatea, unele au reușit să lovească baze ale forțelor aeriene israeliene și au provocat moartea unei persoane în Ierihon. Atacul iranian asupra Israelului vine la capătul unei perioade de „răbdare strategică” a conducerii de la Teheran, după asasinarea liderului politic al grupării Hamas, Ismail Haniyeh, chiar în ziua învestirii în funcție a noului președinte, Masoud Pezeshkian, a comandantului adjunct al Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice, Abbas Nilforoushan, și a liderului libanez al grupării Hezbollah, Hassan Nasrallah. Astfel, Israelul a reușit o serie de succese tactice care au slăbit sistematic structura grupării teroriste libaneze, principala organizație militară nonstatală susținută financiar și logistic de Iran.
Deși în ultimii 20 de ani Israelul a depășit multe dintre liniile roșii trasate de Iran – de la asasinarea lui Mohsen Fakhrizadeh, coordonatorul programului nuclear iranian, în 2020, la atacul asupra consulatului său din Damasc în aprilie 2024 și până la eliminarea liderului Hamas Ismail Haniyeh, la Teheran în iulie a.c. – strategia Republicii Islamice a rămas constantă: a evitat o confruntare directă cu Israelul și cu susținătorii săi occidentali, în special cu SUA, în speranța că își va putea păstra intactă rețeaua sa regională de grupări fidele, în perspectiva unui posibil viitor cu Israelul. Însă această abordare a „răbdării strategice” a generat două provocări clare. Pe plan extern, pe măsură ce Israelul continuă să anihileze capacitățile aliaților arabi ai Iranului, militanții din Axa Rezistenței au început să pună sub semnul întrebării capacitatea Teheranului de a răspunde provocărilor și atacurilor israeliene, iar pe plan intern, elita politică și militară a Iranului se confruntă cu nemulțumirea societății față de agenda regională a Teheranului și sponsorizarea mandatarilor arabi. În acest sens, intrarea într-un război împotriva Israelului și, prin extensie, a puterilor occidentale ar putea declanșa tulburări interne în Iran, ceea ce ar putea pune în pericol, în cele din urmă, viitorul Republicii Islamice și al conducerii sale teo-militare.
Potrivit presei (Channel 12), armata israeliană ia în considerare următoarele opțiuni de răspuns la atacul iranian din 1 octombrie: distrugerea instalațiilor petroliere iraniene, bombardarea în masă a sediului IRGC și/sau atacarea directă a complexului liderului suprem iranian Ali Khamenei și a altor clădiri guvernamentale. Fiecare dintre aceste opțiuni prezintă elemente de risc care ar afecta nu doar regiunea, ci sistemul internațional în întregimea lui. Astfel, un atac asupra instalațiilor petroliere va provoca închiderea Strâmtorii Ormuz, ceea ce ar duce la o explozie a prețului barilului de petrol, iar un atac finalizat cu eliminarea lui Ali Khamenei ar fi interpretat în mod explicit drept casus belli și Iranul ar intra în război direct și pe scară largă cu Israelul. Un război extins între Iran și Israel, indiferent de actorii care ar sta în spatele fiecăruia dintre combatanți, ar lăsa cele două state în ruine, iar numărul pierderilor de vieți omenești ar marca pentru multe decenii orice tentativă de reconciliere regională. Relația dintre cele două state este una sinuoasă și complicată încă din vremea dinastiei Pahlavi, iar odată cu înființarea Republicii Islamice aproape toate sentimentele revanșarde ale Iranului față de Occident (SUA, în special) s-au îndreptat împotriva Israelului.
Pentru Iran, provocarea reală într-un posibil scenariu de schimbare a regimului este că nu are pregătită o alternativă politică. În plus, orice lider s-ar ivi peste noapte, va fi supus întrebărilor populației privind legitimitatea și, mai ales, independența sa față de Occident. În ceea ce privește Israelul, este un popor de lider, iar atâta vreme cât aceste războaie vor continua, societatea îl va susține pe premierul în funcție. Însă dacă Israelul joacă Texas Hold’em (o variantă de poker) și plusează la fiecare mișcare, iranienii joacă șah, gândesc spațiul temporal în eoni, reacționează lent și își asumă o înfrângere în prezent, vizualizând un viitor în care ei vor rămâne acolo unde sunt de peste 3000 de ani și, într-un final, tot ei vor fi cei care vor controla afacerile regionale.
Drumul spre Poarta Fatima
Poarta Fatima a fost punctul de trecere dintre Israel și Liban înainte de 2000, atunci când granița era deschisă și era mai degrabă un simbol identitar atât pentru libanezi, cât și pentru israelieni, mai degrabă decât un semn de demarcație. Vizitatori din întreaga lume arabă au ajuns acolo doar pentru a arunca cu pietre înspre Israel. Zeci de pietre de mărimea unui pumn au rămas blocate în gard. Libanezii susțineau că șeicul Abbad a fost îngropat acolo, iar israelienii spuneau că mormântul de pe dealul din apropierea Porții îi aparține rabinului Ashi.
ONU a impus Israelului și Libanului să deseneze o linie albastră exact la mijlocul acelui mormânt, astfel încât o parte a trupului celui îngropat acolo era în pământ israelian, iar cealaltă jumătate, în Liban. Acea linie albastră nu a reușit decât să amâne inevitabila reluare a războiului dintre gruparea libaneză Hezbollah și armata israeliană.
Mulți libanezi cred că țara lor a fost blestemată de geografie. Dacă ar fi fost o insulă sau chiar dacă s-ar fi învecinat cu alte țări decât Israel și Siria, istoria ei ar fi avut o traiectorie foarte diferită. Organizația de Eliberare a Palestinei nu ar fi folosit-o ca bază pentru a lupta împotriva Israelului și, prin urmare, nu ar fi intrat niciodată în lupta cu creștinii, care a declanșat cel de-al treilea război civil libanez. Israelienii cu greu i-ar fi acordat atenție și, fără o invazie și o ocupație israeliană, Iranul nu ar fi putut inventa gruparea teroristă Hezbollah, iar Siria nu ar fi invadat-o sau ocupat-o vreodată. Toate țările din Orientul Mijlociu au minorități religioase, dar Libanul este singura fără majoritate religioasă. Această eterogenitate este, în același timp, binecuvântarea și blestemul Libanului. Este cel mai cosmopolit loc din regiune atunci când este în pace cu el însuși, dar când spiritele se inflamează devine un fitil aprins pe câteva sute de tone de explozibil. Libanul a devenit locul în care Orientul Mijlociu încă își poartă războaiele. Nu a fost doar o arenă a războaielor civile pentru propriile secte și diferitele facțiuni, ci și principalul câmp de luptă în conflictul arabo-israelian, prima scenă în conflictul iraniano-israelian în curs de dezvoltare și chiar un câmp de luptă secundar în perioada Războiului Rece.
„Niciun război fără Egipt și nicio pace fără Siria”, filozofa acum aproape o jumătate de secol Henry Kissinger. Acum putem cu ușurință înlocui Egiptul și Siria cu Iranul și Israelul, în oricare dintre cele două postulate, și avem un prim pas spre un necesar proiect westfalian regional. Orientul Mijlociu trebuie să își găsească singur ritmul și algoritmii, acordurile de pace și obiectivele. Iranul trebuie să ajungă la înțelegerea că nu își va recâștiga niciodată gloria imperială folosindu-se de grupări teroriste, iar Israelul trebuie să atingă înțelepciunea de a înțelege, hermeneutic aproape, că Legea Talionului nu îl va face mai iubit într-o lume deja ostilă. În caz contrar, Orientul Mijlociu va (re)deveni scena celor mai lungi și complicate războaie, genul de confruntări în care nimeni, din regiune sau din afara ei, nu va sta deoparte. //
