De același autor
O oră şi jumătate petrecută în faţa unui ghişeu la care doi funcţionari italieni verifică pe îndelete documentele călătorilor români şi mai găsesc timp pentru a discuta din când în când între ei. Dincoace de graniţa Schengen, românii îşi pun întrebări, exasperaţi: au ceva cu noi, aşa e tot timpul, caută pe cineva anume, vor să ne descurajeze să mai venim în Italia?
Doar o minune diplomatică poate face ca România să intre în această toamnă în spaţiul Schengen, de liberă circulaţie. Iar în astfel de vremuri, în care exigenţa vechilor state membre a crescut exponenţial, nu prea e loc de miracole. Autorităţile de la Bucureşti au crezut însă în ele până în ultima clipă. Altfel nu se explică asigurările pe care le oferea ministrul Administraţiei şi Internelor, Traian Igaş, opiniei publice săptămâna trecută. „Sunt 99% şanse“, spunea Igaş chiar cu câteva zile înainte ca Olanda să anunţe că-şi va folosi dreptul de veto în cadrul Consiliului JAI din 22 septembrie, pentru a bloca aderarea României şi a Bulgariei. Nici măcar accesul parţial în spaţiul de liberă circulaţie nu este acceptabil, în condiţiile în care Haga nu este convinsă că lupta anticorupţie în România şi împotriva criminalităţii organizate în Bulgaria sunt procese ireversibile.
Cele două ţări erau pregătite, aşa cum reiese din declaraţiile oficiale, să accepte aderarea doar cu frontierele aeriene, într-o primă etapă. Curios este că Bucureştiul s-a mulţumit să bifeze conştiincios criteriile tehnice de aderare, deşi în ultimii ani au existat multe încercări ale statelor membre de a lega Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) de ceva, de orice. Leonard Orban a declarat în urmă cu un an, pentru revista Capital, că în textul deciziei Consiliului UE privind acordarea împrumutului ce vine în completarea acordului cu FMI exista o trimitere la MCV privind sistemul judiciar şi lupta împotriva corupţiei. Atunci însuşi Traian Băsescu s-a implicat pentru eliminarea paragrafului din textul acordului. Tot el a avertizat parlamentul, atunci când acesta a împiedicat anchetarea unor demnitari, că acest vot ar putea să conteze la aderarea României la Schengen. Dar nici preşedintele nu a fost convins, de exemplu, de necesitatea percheziţiei informatice solicitate de DNA în calculatoarele fostului ministru al Tineretului Monica Iacob Ridzi. Probabil că şi Traian Băsescu a sperat că diplomaţia va bate în final realitatea, că un telefon al său la Haga sau la Paris poate schimba decizii. A ignorat faptul că, odată cu criza datoriilor suverane, s-a redus şi disponibilitatea de negociere a partenerilor europeni. Contextul s-a schimbat.
România şi Bulgaria se plâng că sunt victimele unei nedreptăţi. Teoretic au dreptate, pentru că UE a schimbat regulile în timpul jocului. Întrebarea este ce ar fi făcut cele două ţări dacă ar fi ştiut de la bun început că, în cazul lor, aderarea la Schengen va fi legată de Mecanismul de Cooperare şi Verificare? Cred că s-ar putea pune liniştit un pariu că s-ar fi aflat exact în situaţia descrisă de ultimele rapoarte pe MCV ale Comisiei Europene. Dosare la nivel înalt amânate, parlamentari solidari cu colegii lor anchetaţi, inspecţii judiciare ineficiente, şicane la adresa Agenţiei Naţionale de Integritate, serviciile publice roase de corupţie. Aşa cum spunea Monica Macovei, până la urmă vetoul Olandei ne face mai mult bine decât rău, pentru că exercită o presiune asupra politicienilor şi instituţiilor din sistemul judiciar să asigure independenţa, eficienţa şi echitatea actului de justiţie.
Decizia Olandei ne transmite însă şi un alt avertisment, că următoarele etape pe care România le are de parcurs pentru a deveni un stat complet integrat vor fi mult mai complicate decât până acum. Pe fondul crizei economice din zona euro şi al ascensiunii politice a partidelor de dreapta naţionaliste, în Uniunea Europeană se discută despre modificarea Tratatului Schengen, în sensul înăspririi regulilor care guvernează spaţiul, dar şi despre excluderi din zona euro şi constituirea unui club al statelor bogate. În aceste condiţii, aderarea României la Schengen şi la moneda euro par misiuni greu de îndeplinit fără un consens la nivelul clasei politice româneşti asupra acestor obiective şi a unui plan de măsuri. Or, un astfel de consens este imposibil de obţinut înaintea alegerilor. Puţini politicieni sunt dispuşi să înţeleagă că lumea nu se învârte în jurul propriului lor buric. Iar cel mai sigur drum, dacă ambele obiective sunt asumate, nu este lobbyul, aşa cum rezultă şi din cazul Schengen, ci acţiunea autorităţilor pentru îndeplinirea tuturor angajamentelor luate. O politică internă ireproşabilă, de consolidare a statului de drept şi a situaţiei economice, este mai eficientă decât bătutul pe la porţi. Aceasta este lecţia pe care niciun politician de la Bucureşti nu pare dispus să o înveţe până la capăt. //
Citeste si despre: Spatiul Schengen, razboiul vamilor, securizarea frontierelor, control vamal, aspectul politic al votului Olandei.
