De același autor
Într-o democraţie, minoritatea se numeşte opoziţie. Totalitatea acţiunilor opoziţiei se circumscriu dorinţei de a pune mâna pe putere, iar raţiunea de a funcţiona a majorităţii este concentrată pe nevoia de a-şi păstra puterea câştigată.
Polonezul Zygmund Hübner, în cartea sa Teatrul şi politica, e de părere că politica – prin continua confruntare majoritate / minoritate – este un domeniu lipsit de conotaţii morale. Dacă acţiunile minorităţii vs. majoritate se desfăşoară pe un teritoriu care se ţine departe de moral, să însemne că cele două elemente componente sunt şi ele corupte? Sau e suficient ca una să fie astfel?
Democraţia este un ideal, şi nu o realitate. Imposibilitatea de a fi definită concret şi universal coerent vine din faptul că nu poate fi găsită o modalitate prin care fiecare individ să fie capabil să-şi exprime opinia cu privire la deciziile care îi vor afecta viaţa atât ca individ, cât şi ca membru al unei comunităţi sau al mai multor comunităţi. Democraţie nu exista nici în Olimp, dar nu există nici în Rai.
Democraţia este o nălucă, o icoană sau o diversiune; depinde cine o pune în discuţie: pesimistul, idealistul sau oportunistul. Totuşi, democraţia există în interpretări naţionale care se apropie sau se îndepărtează de ideal, fără însă a se confunda total cu acesta.
Democraţia poate fi o premisă sau o consecinţă. Democraţia-consecinţă e forma de guvernare care se dezvoltă în urma unor evoluţii naturale; democraţia americană consider că este aşa. Democraţia-premisă este forma impusă cumva nefiresc, pentru a răzbuna un trecut apropiat autoritar şi / sau dictatorial. O democraţie-premisă începe prin a i se trasa contururi, prin a realiza designul care ulterior va fi aprobat, contestat sau negat de buna sau nu funcţionalitate a diverselor sale părţi componente. Problema în asemenea cazuri este cum se poate şti dacă un design este cel mai bun posibil, cel care potenţează funcţiile unui produs?
Principiul majorităţii este un instrument care, pe de-o parte, uşurează consensul – relativul consens –, iar pe de altă parte, ucide diversitatea. Diversitatea este sursa de inspiraţie pentru evoluţie, iar, odată blocată sau ignorată, nu poate duce decât la un design eronat.
În cazul unei forme de guvernare, erorile de design nu pot fi corectate decât prin lege. Legea de corectare însă nu trebuie să fie inspirată nici de cutume şi nici de practică, pentru că amândouă sunt rezultatul majorităţilor. Legea este o noţiune abstractă, modelată atât de uitare, cât şi de memorie - ea ne impune ce să uităm şi ce să ne aducem aminte.
Designul nu poate fi îmbunătăţit prin ambiguităţi legislative. Ambiguitatea intenţionată în legislaţie nu este o gură de oxigen lăsată pentru a dezamorsa crize viitoare, ci este ca un pod ridicat pe maluri şubrede: dacă se prăbuşeşte, se poate încă trece de pe un mal pe celălalt, numai că nu în siguranţă şi nu pe uscat – ceea ce anulează total ideea iniţială de pod.
Dinamica minoritate–majoritate nu trebuie să-şi ia ca model lupta dintre David şi Goliat, ci mai degrabă yin şi yang. Minoritatea şi majoritatea sunt forţe egale. Diferenţa dintre ele stă într-un număr. Dar democraţia nu e algebră. Cine pune însă accent doar pe puterea unui număr trebuie să ştie că un număr doar justifică, nu şi demonstrează.
Democraţia funcţionează cu demonstraţii. Cu justificări operează alte sisteme. //
