Luxul a început cu Ritz!

Hotelul Ritz din Paris este sinonim cu ma­rele lux și excelența franceză. O noapte la cel mai celebru hotel din lume începe de la 1.000 de euro, iar pe site-urile de re­zer­vări hoteliere de specialitate are un punc­taj foarte aproape de cel maxim. Cine însă judecă Hotelul Ritz doar din această pers­pectivă a abundenței fără limită, a exce­su­lui și a prețurilor exorbitante se face vi­no­vat de superficialitate. Hotelul este creația unui om - César Ritz – care, realizând pri­mul super-hotel din lume, a transformat societatea, modernizând-o și îmbogățind-o cu servicii și opțiuni vizionare, demne de gândirea mai degrabă a unui futurolog de­cât a unui simplu hotelier.

Hotelul Ritz, aflat în Place Ven­dôme nr. 15, este inaugurat în 1 iunie 1898. Locul însă are o is­torie care începe cu 200 de ani mai devreme. Ca multe lucruri care s-au născut și dăinuit în timp, po­vestea Pieței Vendôme poate fi începută și spusă din diverse puncte, unul mai fa­bu­los și mai spectaculos decât celălalt. (Cé­sar de) Vendôme este numele fiului Re­ge­lui Henric IV (1553-1610) și al favoritei sa­le, Gabrielle d’Entrées (1573-1591). César dobândește terenul în 1609, când se că­să­to­rește cu Françoise de Lorraine, a cărei dotă cuprinde vastul teren și construcția aferentă. Nepotul lui César de Vendôme rui­nează domeniul (prea multe petreceri cu prietenii săi de armată) și este obligat să vândă. Domeniul intră în proprietatea lui Ludovic al XIV-lea în 1685, la sugestiile lui Louvois, om politic francez, care voia să construiască o piață rectangulară care să găzduiască importante edificii statale. În momentul în care regele Franței cum­pă­ră domeniul, acesta găzduiește 5 mă­năs­tiri, 4 mari case particulare (hôtels part­i­cu­liers), 7 biserici și 1.218 case. Totul tre­bu­ie distrus pentru construirea acestei pie­țe care să glorifice monarhul! Autorul mo­ral al proiectului, Louvois, moare în 1691, iar lucrările sunt abandonate. Din cau­za costului ridicat al războaielor de la fi­nele domniei lui Ludovic al XIV-lea, pro­iectul Pieței Vendôme nu mai poate fi fi­nan­țat. Șantierul început va fi vândut în 1699 orașului Paris, cu condiția de a cons­trui locuințe particulare. Lucrările sunt cos­tisitoare, iar orașul Paris duce la bun sfâr­șit un singur lucru: ridică fațadele care mărginesc piața, pentru a da careului ur­ban o unitate arhitecturală clasică. Planul era ca fațadele ridicate pe cheltuiala ora­șu­lui și terenul aferent să fie apoi vândute, parcelă cu parcelă, iar noii proprietari să se ocupe de terminarea construcțiilor. Atunci apare fațada Hotelului Ritz, o fa­ța­dă printre celelalte 28 construite.

Place Vendôme nr. 15 a avut o serie de pro­prietari celebri, ale căror destine sunt le­gate de istoria Franței: marchizul de Vil­lette, secretarul Regelui Ludovic XV și pri­e­ten cu Voltaire (1750), omul de afaceri Clau­de Darras (1775), văduva lui François-Regnault Nitot, bijutierul lui Napoleon (1811). Frații Pereire devin proprietari în 1853. Cei doi frați, Isaac și Emile, sunt ar­ti­za­nii marelui avânt industrial pe care Franța îl cunoaște începând cu mijlocul se­co­lului al XIX-lea. Construcția de la Place Ven­dôme nr. 15 va deveni sediul băncii Crédit Mobilier pe care cei doi frați o fon­dează și al cărei scop era de a oferi credite pe termen lung pentru diverse proiecte de afa­ceri. Banca va dispărea în octombrie 1867, acuzată de multiple speculații fi­nan­cia­re. În 1896, clădirea este pusă în vân­za­re pentru a acoperi datoriile vechii bănci Crédit Mobilier. César Ritz, care căuta de ceva vreme un loc pentru hotelul său pa­ri­zian, face o pasiune pentru imobil. Din pă­cate, toți cei care formează Ritz Hotel Synd­icate Ltd., prieteni ai hotelierului Cé­sar Ritz și investitori deosebit de bogați, con­sideră prețul mult prea ridicat pentru cei 1.960 mp de teren și o construcție de 1.160 mp și un subsol de încă 200 mp. To­tul era evaluat la 4.222.000 franci (apro­xi­ma­tiv 14 milioane de euro, azi). Ritz nu aban­donează planul și face rost de bani de la Alexandre Marnier-Lapostolle, un fa­bri­cant de alcool, pe care-l sfătuise cu ocazia unui nou produs, un lichior obținut din cog­nac brandy și portocale amare, în 1880. Lichiorul botezat de Ritz Grand Mar­nier va face istorie și va aduce multe mi­li­oane de franci producătorului, astfel în­cât, în 1896, când Ritz apelează la prie­tenul său Marnier-Lapostolle, acesta nu ezită și scrie cecul necesar achiziționării clădirii.

César Ritz este un self-made man. Nimic din primii săi 17 ani nu anunță acest parcurs fa­bu­los în lumea capetelor încoronate și a celor care fac milioane. Nie­der­wald (Elveția) era un sat cu 200 de lo­cuitori în 1850, anul nașterii sale. Este al 13-lea copil al familiei Ritz. Tatăl său e ju­decător și primar. Vara, merge cu caprele și vacile la păscut. La 14 ani tatăl său îl fa­ce ucenic la un hotel din Brigue, aproape de satul său natal. După foarte puțin timp, băiatul e trimis acasă sub pretext că sparge toate lucrurile pe care le atinge. Legenda spune că patronal micului hotel îi spune să se apuce de altceva, pentru că niciodată nu o să facă carieră în lumea hotelieră. Întors acasă, intră ucenic la un atelier de lăcătușerie unde, pe lângă meserie, învață limba franceză, meșterul fiind vorbitor de franceză.

Parisul găzduiește Expoziția Uni­versală în 1867. În Franța și în țările vecine se caută forță de mun­că, oameni care să lucreze în această întreprindere gran^­di­oa­să. Se caută mai ales ospătari care să ser­vească la sutele de restaurante care hră­nesc miile de vizitatori și participanți din toată lumea. César Ritz răspunde la apel. După ce expoziția se închide, Ritz decide să rămână la Paris. Găsește o slujbă ca res­pon­sabil de etaj la Hotel de la Fidélité. Aici e inițiat în lumea luxului: are o aven­tură cu o rusoaică, aristocrată, care îl în­vață manierele cerute în înalta societate. Aventura însă îl costă slujba. E obligat să găsească repede un alt loc de muncă și se angajează la un hotel restaurant. Ritz în­vață repede, observă oamenii și ceea ce le place sau displace. Vrea să ajungă la Voi­sin, cel mai celebru restaurant parizian al mo­mentului, locul în care politicienii și ar­tiștii se întâlnesc. Gambetta trece pe aici, la fel și marea actriță Sarah Bernardt sau frații Goncourt. Războiul din 1870 îl obligă să se întoarcă în Elveția. În 1872 e din nou la Paris, la Hotel Splendid, unde face cu­noș­tință pentru prima dată cu clienții ame­ricani, posesori de averi fabuloase. În 1873 e la Viena, care găzduiește o nouă expo­ziție universală. La Viena e angajat de un res­taurant, unde, la un moment dat, ia ma­sa Prințul de Wales, viitorul Rege Ed­ward VII. Cei doi se vor întâlni de ne­nu­mărate ori. Prințul de Wales este motivul pentru care Hotelul Ritz a avut căzi de baie supradimensionate de la început. Cé­sar Ritz n-a uitat niciodată un incident de­loc plăcut: viitorul Rege Edward VII, fai­mos pentru viața sa extraconjugală în bor­deluri de lux sau în hotelurile europene în compania unor demimondene, a rămas blocat într-o cadă de hotel, împreună cu dansatoarea cu care-și petrecea noaptea. A fost nevoie de o echipă întreagă ca să-l scoată pe corpolentul prinț din cadă!

Hotelul Ritz a găzduit oameni care au schimbat lumea: de la capete încoronate din întreaga lume la marii industriași ame­ricani care au spulberat toate recordurile de avere și bogăție pe care un om le poate câștiga și poseda într-o viață. Scriitori celebri și-au făcut prieteni în rân­dul personalului Hotelului Ritz, pentru a pu­tea petrece nestingheriți ore întregi ob­servând clientela din înalta societate. Cei mai apre­ciați biografi ai lui Marcel Proust vor­besc în paginile dedicate vieții și ope­rei ro­mancierului francez despre timpul pe­tre­cut la Ritz și relația pe care a avut-o cu acest stabiliment, al cărui fidel client a rămas toată viața. În căutarea timpului pierdut – operă monumentală a secolului XX, publicată între 1913-1922 – s-a „scris“ la Ritz, în lungile ore în care Proust ob­serva lumea care trecea și trăgea cu ure­chea la discuțiile în cel mai celebru hotel din lume. Multe personaje au fost culese acolo, în holul hotelului, la bar sau în ca­fe­neaua din grădină.

Ernest Hemingway s-a lăudat toată viață cu cea mai eroică faptă de război: eli­be­ra­rea Hotelului Ritz. În timpul celui de-al doi­lea război mondial, Ritz a fost folosit pentru găzduirea celor mai importanți ge­nerali ai celui de-al Treilea Reich. În 1944, Hemingway era corespondent de război la Paris. În ziua în care trupele generalului Leclerc ajung și la Ritz, Hemingway este și el prezent și, cu mitraliera în mână, anunță că vrea să elibereze hotelul. Per­so­nalul, deosebit de politicos, îl roagă să la­se arma la intrare – o politică impusă și ocu­pantului german. În realitate, toți cli­enții germani părăsiseră hotelul cu o zi îna­inte, iar Hotelul Ritz a fost a doua clă­dire din tot Parisul, după Palatul Tro­ca­dé­ro (construcție ridicată pentru Expoziția Universală din 1878, dezmembrat în 1935), care a arborat culorile Franței. Azi, unul dintre cele două baruri pe care Ritz le găzduiește se numeşte Hemingway Bar în cinstea celebrului „eliberator“ ca­re, odată depusă mitraliera la intrare, a bă­ut 51 de pahare de Dry Martini – un re­cord încă în picioare!

Într-un fel, Hotelul Ritz face parte și din is­toria României. În apartamentul de la etajul I a poposit și Regina Maria, care, în 1919, vine să susțină cauza României Mari în timpul negocierilor care au precedat acordului semnat la Versailles. Apar­ta­men­tul ocupat de cea mai iubită regină a ro­mâ­nilor a fost decorat de Percier și Fontaine, arhitecții lui Napoleon III, într-un sublim stil imperial francez. Primul monarh găz­duit aici a fost regele Suediei și Norvegiei, Oscar al II-lea.

Hotelul Ritz are mai mult de 1001 de nopți de povești. Clienții faimoși, petrecerile spec­taculoase, rezidenții celebri, precum Coco Cha­nel (care moare în 1971 în apar­ta­men­tul 653/654 pe care-l ocupa de 30 de ani), aventurile celebre (relația între Ingrid Berg­man și Robert Capa - celebrul fo­to­graf de război de origine maghiară - în­ce­pe în holul hotelului), evenimentele is­to­ri­ce, politice sau mari lansări de produse au transformat hotelul în kilometrul zero al distincției, celebrității, splendorii.