De același autor
După maratonul consultativ– veritabil dispozitiv de risipă și acțiune agresivă de intoleranță socio-politică –, nu pot să nu mă gândesc la Sparta, orașul–cetate grec în care democrația locală deviase de la modelul atenian. Isegoria - dreptul egal al fiecărui cetățean de a lua cuvântul spre a se pronunța în treburile publice -, coloana vertebrală a regimului politic participativ-direct, fusese restrâns într-atât încât cetățeanul spartan nu avea voie să critice nici măcar proiectele de lege. Cei ce propuneau legi în Adunarea demosului trebuia să poarte un ștreang în jurul gâtului. Dacă legile nu erau votate, inițiatorii erau spânzurați.
Adam Michnik, istoric-eseist și jurnalist polonez, vorbește într-un interviu recent apărut în numărul din septembrie al cunoscutei reviste franceze lunare Philosophie despre faptul că în Polonia nu mai există politică, ci doar operațiuni speciale. Referendumul nostru se încadrează perfect în această descriere, un fel de efect direct și vizibil al încercărilor de putinizare a României. Căci vântul cu „tradiționala“ bate dinspre Est.
Referendumul proaspăt încheiat a fost o încercare de vot de blam și pentru educația occidentală, un sistem care încearcă să creeze tineri liberi, informați, curioși, lucizi, respectuoși în raport cu ceilalți, empatici. S-a spus că Occidentul, mult prea permisiv și prea indulgent cu slăbiciunile private ale individului (sex, drog etc.), n-ar trebui să mai servească drept model românului cetățean, căci cel/cea care face ce vrea la el acasă va face ce vrea și în stradă. Și e periculos pentru stat!
Boko Haram trebuie să vă sune cunoscut. Grupul terorist și-a făcut adepți propunând o ideologie contra educației. Boko vine de la cuvântul în limba engleză book – carte, iar Haram înseamnă în arabă ilegal. Book desemnează de secole educația occidentală, impusă de colonii britanici odată cu alfabetului latin și interzicerea scrierii arabe în teritoriile supuse din Orient.
„În domeniul educației și învățământului, provocarea nu e de a adapta tinerii la lumea de azi, ci de a-i pregăti pentru cea de mâine“, declara Luc Ferry, fost ministru francez al Educației Naționale. Din anii ’60, Occidentul propune tinerilor programe sub umbrela unui interesant și curajos be yourself! Fii tu însuți: fii unic, special, fii cineva etc.
În sistemul societății românești, be yourself e un slogan de suprafață, atrofiat, amputat. Iar peste toate, întregul an 2018 atârnă ca o piatră grea de moară: fiecare individ e încurajat, forțat, condus să fie român înainte de toate. Fii tu însuți în interiorul entității de român. Doar că, în viziunea obtuză a conducătorilor (politici, religioși, militari etc.), identitatea românească vine cu tradiții și tradiționale – Doamne ferește să calci puțin în afara lor.
Însă, azi, a fi român e diferit de ceea ce însemna a fi român în urmă cu 30 sau 50 de ani. Iar educația și învățământul n-ar trebui să exacerbeze și singularizeze acest aspect într-atât încât să nu mai fie loc de nimic altceva: de exemplu, ore de educație sexuală, ore de istoria artei, ore de critică și dezbatere socio-politică, ore de istoria științei sau de istorie a religiilor (și nu ore de religie!). E nedrept față de noua generație de români să nu fie informați cu privire la noile idei care preocupă umanitatea, noile proiecte științifice în care se investesc miliarde. Ce va înțelege lumea românească când proiecte finanțate de Google (gen Singularity University) vor reuși să producă conexiuni neuronale plecând de la o bază nonbiologică (adică nu carbon, ci silicon)?
Suntem în urmă? Da... suntem. Dar suntem mai degrabă ținuți în urmă. Absenteismul este o mică victorie, dar cel mai bine ar fi fost o prezență masivă la vot și un scor zdrobitor împotriva ideii de familie tradițională și tot harnașamentul legal, moral, etic și religios cu care defilează. În societățile cu adevărat democratice, educația își propune să faciliteze accesul la spiritul critic și la autonomia morală pentru întreaga națiune. Căci, fără o cultură bogată, participarea la viața publică devine improbabilă. Iar românii nu au participat. Un fel de facă-se voia Sa!
Democrația românească e obosită. Dar ce-ar fi dacă n-am mai avea o democrație românească, ci doar democrație? N-am mai avea legi românești, ci doar legi. Adică texte coerente, drepte, morale, etice, moderne, europene – care să n-aibă nevoie de granița românească pentru a fi numite legi. Când mă gândesc la multele legi absurde, plate și neclare, care sufocă sistemul legal românesc, îmi imaginez morți vii care ies din Parlamentul României și umblă printre noi. Acești zombi se opresc însă la granițele României, pentru că numai aici pot exista. Aș vrea oameni politici care să poată face salturi precum Manuel Valls – cineva care să poată face politică la cel mai înalt nivel în două țări diferite; cineva a cărui carte de vizită dintr-o țară să inspire încredere și să poată oferi soluții într-o alta.
Anii în care România a fost ruptă de Occident, de fluxul de informații (sociale, politice, economice, culturale, științifice) par irecuperabili. Tradițional, modernizarea României s-a făcut de la vârf în jos. După decembrie ’89 am așteptat tot de la o minoritate pusă în vârf să ne aducă în anii ’90 ai Occidentului. N-au făcut-o. N-au știut? N-au vrut? 30 de ani mai târziu, avem însă cetățeni mai bine instruiți (instruire obținută prin efort individual!) decât așa-zisul vârf. E timpul ca societatea românească în totalitate (sau majoritate) să impună noul cadrul societal, acordat la lumea din care vrem să facem parte. Iar dacă valorile europene de libertate, egalitate, umanitate nu sunt (și) ale noastre, atunci hai și noi cu ROEXIT!
Aș dori ca autori precum Grisélidis Réal să fie traduși în limba română. Aș vrea să văd editura care își va asuma publicarea unei cărți scrise de o prostituată în care vorbește despre rolul celei mai vechi meserii din lume în societatea de azi. Sau Vittoria Facchini, care scrie o carte pentru copii în care o fetiță explică – de la înălțimea vârstei de câțiva anișori – că ei nu-i plac băieții. O societate modernă nu se construiește cu omisiuni. O societate modernă nu poate exista fără cărți și dezbateri.
În ultimii ani, școlile românești din învățământul preuniversitar, în special cele din domeniul privat, pun accentual pe metoda Montessori, o pedagogie veche de peste 100 de ani (din 1907). Dar există atâtea alte metode alternative care merită măcar studiate: metoda École 42 (din 2013), metoda Khan Academy (din 2006), metoda La Garanderie (din 1980), metoda deșcolarizării (din 1971), pedagogia Tolstoi (din 1859 până în 1910), metoda Decroly (din 1938), metoda Russell (din 1927 până în 1945), Școala Democratică (începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, inspirată de filosoful american John Dewey), metoda Steiner (din 1919), metoda Freinet (din 1935), metoda Frobel (din 1840), metoda Neill (din 1921), metoda Reggion (din 1963) – ca să le citez doar pe cele amintite într-un număr special, dedicat educației, de o revistă lunară franceză deja citată (Philosophie).
România, dacă nu e capabilă să pregătească noua generație de cetățeni români, ridicând o societate românească în parametrii (economici, sociali, politici etc.) europeni corecți, ar trebui să pregătească cetățeni europeni. Punct. Idealul social european este societatea eterogenă multiculturală. Românii au dreptul să facă parte din ea, să fie bine pregătiți pentru a lucra oriunde în Europa, dar nu pe un salariu minim.
România, prin reprezentanții săi politici, ridică frontiere conceptuale, acum, că nu mai există frontiera națională. Aceste bariere între noi și voi, între adevărații români și vânzătorii de țară, între cei care au rămas și cei care au plecat, între tineri și pensionari, între familie și libertini, între heterosexuali și LGBTQ, între... între... Sistemul politic românesc falimentar își revendică existența prin prisma acestor bariere pe care le „apără“, forțându-le în poziții deschis sau închis, pretextând interesul național sau securitatea națională.
România este o pesimocrație: pesimiști care ne amenință cu sfârșitul lumii, cu se poate mai rău. Oameni care te opresc să faci ceva pentru că nu merită și oricum nu vei schimba nimic. Tineri blazați al căror țel în viață sunt bunuri materiale (o mașină puternică). Bătrâni care nu mai trec pragurile spitalelor pentru că vor fi asasinați. Câți se întreabă dacă ceea ce fac aduce ceva pozitiv României în care trăiesc? Și dacă ai o slujbă în care poți face bine, când ai încetat să-l mai faci?
Constituția României vorbește de existența a trei puteri în stat: cea legislativă, cea executivă și cea judecătorescă. Referendumul recent încheiat însă anunță apariția și intrarea în drepturi a unei a patra puteri: puterea religioasă (ortodoxă). Dacă tot vrem să reformăm ceva, poate ar fi cazul să pledăm pentru un stat laic - o separație absolută între stat și religie: fără cruci și alte însemne religioase în localurile statului (centrale sau locale); fără sobor de preoți la evenimentele în care statul și reprezentanții statului sunt prezenți.
Prea mult timp am crezut cu obstinație în filosofia „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“. Devine din ce în ce mai evident că, dacă va fi religios, secolul XXI va fi și ultimul al istoriei. Secolul XXI trebuie să fie social, umanist, integrator, comunitar și mai ales tolerant. O nouă Renaștere.
