România, Anul Zero

E oficial - România are cel mai inteligent președinte din istorie. Dacă nici de data asta nu vom reuși să restabilim adevărata guvernanță a valorilor, abolirea absurdului din funcționarea statului și respectul pentru calitatea vieții și a șansei fiecăruia, România va deveni o țară europeană de tampon, așa cum am fost secole de-a lungul istoriei noastre, cu multă vărsare de sânge și neajunsuri materiale.

Ultima dată, am votat în noiembrie 2014. Câteva zile după alegerea lui Klaus Iohannis, am dat mâna pentru prima dată cu un președinte al României, într-un cadru profesional. Mi-am pus multe speranțe în acea strângere de mână. Doi ani mai târziu, pe 1 noiembrie 2016, îmi înaintam demisia din ultimul meu loc de muncă românesc - Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București.

Plecatul în străinătate era o idee care m-a preocupat dintotdeauna. Plecarea germanilor din țară în anii '80 m-a marcat profund, căci peste noapte m-am trezit cu un locatar în plus în familia noastră de patru, din blocul IP3. Oma a stat la noi vreo trei ani. Ne-a tricotat ciorapi la patru ace, ne gătea mâncăruri așa cum mama nu știa să facă. L-a crescut pe frate-meu în limba ei, așa încât în ziua în care statul comunist român a lăsat-o să plece în sfârșit și pe ea, ne-am dat seama că mezinul familiei nu înțelegea și nu vorbea limba română.

 De abia văzând spectacolul lui Carmen Lidia Vidu – „Oameni. De vânzare” -, realizat cu Teatrul German de Stat din Timișoara, am înțeles trauma cu care acești etnici germani au plecat din țară și au trăit mai apoi. Și am descoperit cu uimire că iubeau România cu toată ființa lor. Rădăcinile sunt acolo unde se află mormintele strămoșilor, școala primară și străzile copilăriei. Vecinul care a plecat în anii '80 s-a întors an de an la Oradea, orașul nostru. După '90 a început să vină cu câte un coleg neamț și de fiecare dată vedeam în ochii celuilalt uimirea când, bătând la ușa noastră sau a altor vecini, erau întâmpinați cu bucurie, puși la masă și ospătați cu ce era mai bun în cămară. Ba mai mult, pe loc, femeile se activau în bucătărie, în timp ce bărbații discutau politică, economie, fotbal, iar noi, copiii, stăteam cuminți pe canapea, cu gurile căscate la câte și mai câte de dincolo de graniță, unde era încă dificil de ajuns. Ceea ce-l uimea pe german era faptul că nenea Nagy era primit fără să fi anunțat în prealabil; că aceia care-l primeau își schimbau programul cu bucurie ca să facă loc musafirilor neașteptați.

În anii '80, blocul, strada erau o adevărată comunitate. Copiii se jucau afară fără frică, fiindcă ochii tuturor vecinilor vegheau asupra noastră. O mamă nu se interesa doar de copilul ei, ci de toți ceilalți. Vara și toamna, când era vremea fructelor, cum cineva venea acasă cu legume și fructe pentru conservele de iarnă, copiii primeau mereu câte ceva ce se gusta în fața blocului. Rămâneai fără zahăr sau orez, era mereu câte o vecină să-ți împrumute. La schimb, altă dată, mama te trimitea cu un borcan de dulceață făcut în casă, cu clătite sau vreo prăjitură cu măr, proaspăt scoasă din cuptor. Vecinele de la case care aveau flori, cum dădeau trandafirii, cum ne chemau să ne dea câte vreo trei fire să ducem acasă la mamele noastre. Vecinii își vorbeau des și se ajutau - o nuntă de mers, un șal dintr-o parte, o geantă din alta. Pentru serbări școlare, erau trei mașini de cusut în bloc și hainele se transformau sau se inventau după nevoie. Când era săptămâna teatrului scurt, părinții mergeau la teatru cu încă două-trei familii. De multe ori îi auzeam noaptea discutând pe casa scării despre spectacolul văzut și cele care urmau. A fi vecin cu cineva însemna ceva.

 Sosită în București, ani la rând n-am știut cine îmi erau vecinii, pentru că oamenii nu-și mai vorbeau. Ar fi trebuit să o fac, căci așa fusesem educată, dar ceva în privirea oamenilor se schimbase. Nu mai era nici zâmbet, nici bunăvoință. Odată, la una dintre adresele din sectorul 2 unde am locuit, i-am zis vecinului care era prin curte că merg la Teatrul Bulandra să asist la o repetiție cu regizorul Liviu Ciulei. Vecinul meu, domnul Goj, fost deținut politic, fusese coleg cu Ciulei, la Arhitectură. Câteva din confidențele făcute de el atunci au fost marcate în cartea Ancăi Hațiegan, Ciulei și spectrul tatălui. O psihobiografie (Editura Litera, 2024).

Da, aceste comunități trebuie reconstruite. Căci România a devenit o țară greu de suportat, cu oameni răi și invidioși, cu un comportament departe de zecile de mii de biserici care la tot pasul ne amintesc excesiv de mila creștină, atribut pe cale de dispariție.

Dar, mai ales, trebuie sprijinită diaspora românească. Derapajele exprimate atât de clar prin votul din 2-4 mai și 16-18 mai trebuie corectate. Diaspora trebuie văzută ca un mare șantier, căci diaspora își va investi mereu o parte din bani în România. De la produse alimentare (zacuscă, gemuri și dulcețuri, salata de vinete, vin) duse peste graniță prin valize, cărți și îmbrăcăminte semnate de firme românești, imigrantul român își face plinul de fiecare dată când trece pe acasă, prin colțul lui de România.

Româncele nu se grăbesc să-și cumpere haine de la firmele occidentale. Pentru aceiași bani putem avea haine semnate de veritabili creatori de modă români, făcute din materiale nobile și cu design unic. Nu avem bani de Channel sau Dior, dar multe haine semnate de exponenți ai industriei creative românești (amintesc aici doar Maria Lucia Hohan și Andreea Raicu, pentru că le sunt clientă ori de câte ori am nevoie și se poate) sunt la fel de spectaculoase. Micile branduri românești de marochinărie și încălțăminte au și ele cota lor printre românii din diaspora. 

Există acea diasporă care se integrează și diaspora care lucrează cu gândul de a se întoarce în țară după un număr de ani. Nici unii și nici ceilalți nu sunt de neglijat. În timp ce aceia care se întorc acasă își investesc tot capitalul în România, cei care rămân pot fi un veritabil vector de soft power în Europa și în lume. Sunt oameni care trebuie ținuți aproape, căci pot fi folosiți cu multă abilitate ca ambasadori și punți pentru viitoare colaborări.

Dar e gravă situația copiilor născuți în familii mixte, care își fac întreaga școlaritate în afara României. Pentru această generație, România va fi mereu o țară exotică, înțeleasă pe jumătate. Vorbind parțial românește sau chiar deloc, sunt o generație care ar putea cântări mult în PIB-ul românesc viitor. Dar pentru ca acest lucru să devină o realitate, trebuie să existe o inițiativă comună a Ministerului Învățământului și a Academiei Române, pentru dezvoltarea unei programe naționale dedicată copiilor români de peste hotare. Existența unui site care să permită accesul la planuri de lecții, materiale audio și video, pagini de exerciții create pentru grupe de vârstă - este o necesitate urgentă. Localurile unde asemenea activități ar fi predate (bisericile românești din străinătate, cluburile românești etc.) ar trebui acreditate și certificate de instituțiile amintite (Ministerul Învățământului, Academia Română etc.); la fel și oamenii care le vor preda, indiferent de meseriile pe care le practică în viața de zi cu zi. Pe bază de voluntariat, acești învățători de limbă, cultură și civilizație românească vor crea o generație cu rădăcini în două lumi. Industria creativă românească este un domeniu puțin exploatat la nivel statal. Abundența de glume electorale, poze și videouri cu teme electorale, pe care le-am putut vedea în aceste două săptămâni, mi‑au întărit convingerea că suntem o națiune cu mult har și talent, dar care nu este folosit la adevăratul său potențial.

 Ambasadele ar trebui să aibă lunar weekenduri sau seri dedicate networkingului între români. Românii se ajută între ei. Primul meu job la Paris l-am primit pentru că persoana de la resurse umane era din Timișoara. Adică între un brazilian și o româncă, școala a acceptat candidatura mea pentru că și angajata de la HR, după ani de serviciu credincios, lăsase o impresie bună. Am beneficiat de faptul că ea își făcuse bine meseria. La rândul meu, după cinci ani într-o instituție privată din Luxemburg, aceasta a angajat în vara trecută o altă româncă din Sibiu. Românii se ajută și ajută imaginii a ceea ce înseamnă un angajat român.

Dar în diaspora există mari probleme de sănătate mentală. E suficient să fi vizionat câteva dintre mesajele și comentariile electorale de pe rețelele sociale dintre cele două tururi de scrutin. Când nu vorbești bine limba țării în care lucrezi, e imposibil să ai parte de ajutor medical de specialitate. O întâlnire cu un psiholog înseamnă să poți vorbi, să răspunzi la întrebări. Fără cunoașterea limbii (nivel C1 cel puțin) este imposibil. Poate ar trebui testat un sistem online de sprijin psihologic, cu psihologi români sau masteranzi la psihologie, specializați în problemele diasporei. Iată un domeniu de construit bucată cu bucată!

Sunt atât de multe lucruri de făcut în țara asta! Se pot genera atât de multe locuri de muncă pe bune, care să adune oamenii care să pună bazele și apoi să și construiască ceva. Pentru bani? O taxare a veniturilor și proprietăților bisericii, pentru o vreme, până ne vom pune pe picioare. Și oameni competenți și capabili în poziții cu responsabilitate. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie... //