Salvaţi elita!

O conferinţă a lui D.V. Barnoschi, susţinută în 1935, mi-a demonstrat că problemele societății românești de azi sunt aceleași cu cele de acum 80 de ani.

Există o oarecare similitudine între o con­ferință și un spectacol de teatru. Nu mă refer însă la conferințele care au loc azi, în prezent, ci la cele care au fost rostite în timpuri care fac parte din is­toria noastră națională. Mi le imaginez ca adevărate performance-uri, momente coerente, puternice, cu un matur conținut politic și cri­tic; momente care nu pot fi reproduse, momente care s-ar fi pierdut, dacă n-ar fi existat oameni conștiincioși, pregătiți cu multă hârtie și creioane. Stenogramele lor au înregistrat fiecare cuvânt al vor­bi­to­ru­lui, dar și reacția sălii, atunci când radioul şi televiziunea erau încă la începuturi și nu ofereau o opțiune. Tipărite, arată mai de­grabă ca un monolog, material prețios cu care fiecare actor încearcă să-și dea mă­sura talentului.

Am descoperit o asemenea con­ferință în Biblioteca Academiei Române. Rostită într-o zi de de­cembrie 1935, în aula Fundației Carol I, conferința avea titlul Salvați elita! și fusese rostită de D.V. Bar­noschi, la invitația studenților care îi ce­ruseră nobilului interlocutor o alocuțiune în legătură cu „problemele sociale de va­loare esențială azi“. Descendent din Mi­ron Barnovschi Movilă, domnitor al Mol­dovei la începutul secolului al XVII-lea, dr. D.V. Barnoschi a rămas cu câteva luc­rări interesante, dintre care amintesc: Ori­ginile democrației române (studiu is­to­ric), Nudismul – educație și reeducație psi­ho-sexuală, problemă morală – re­vo­luție socială și Națiunea europeană – o lu­crare care, la începutul anilor ’40, ar fi fost plagiată de un student doctoral de la Harvard University, plagiat descoperit, sanc­ționat și rămas celebru în istoria uni­versității americane.

Am citit cele 53 de pagini apărute în Co­lecția Demogorgon No. 6, la tipografia Re­nașterea din Ploiești, iar actualitatea idei­lor și a situațiilor, a analizelor și a reco­mandărilor m-a uimit. Problemele so­cie­tății românești de azi sunt aceleași cu cele de la mijlocul anilor ’30. Nici ordinea in­ternațională nu e substanțial diferită. Ceea ce face diferența însă sunt, iată!, studenții care să dea teme de meditație elitei și elita care să răspundă provocării, pregătind con­ferințe temerare, adevărate exemple ale libertății de expresie.

Având o pregătire artistică, am citit textul imaginând un vorbitor de forță cu cha­risma, într-o sală plină cu oameni. Am simțit emoția sălii imaginare și m-am tre­zit întrebându-mă ce vor gândi ca grup și în parte cei prezenți, dacă ideile și ra­ționamentul unui intelectual, evident, ar fi fost diseminate cu forța și seducția tea­trului.

„Democrația este cea mai bună formă de guvernare pentru că e aproape ne­pu­tin­cioasă. Nu poate face mare lucru deo­da­tă, în momentul marilor crize, dar nici nu poate provoca dezastre... și societatea merge înainte, domol, suferind, dar mer­ge și asta e principalul“, explica Bar­nos­chi cu înflăcărare studenților.

Democrația era una dintre opțiunile zilei. Este foarte interesantă analiza sa cu pri­vire la celelalte oferte care veneau din lu­mea civilizată: bolșevismul (salută armata română că îl oprise la Budapesta, în 1919; îl apreciază ca pe un regim născut din cele mai generoase teorii, un continuator al Revoluției Franceze, dar care s-a trezit în încurcătură, libertatea de­venind rapid anarhie!), fas­cismul (pe care îl vede ca un regim care dorește să ducă mai departe imperiul roman ca formă de gu­ver­nare și în relațiile cu restul lumii), rasismul german (ex­plicat prin prisma fi­lo­sofilor patrioți care au des­cris germanii ca rasă su­perioară căreia îi revenea dreptul de a dicta lumii organizarea ei cea mai potrivită) și supercapitalismul ame­rican (care dăduse deja un rateu cu su­praproducția și „propunea un vis superb: să creeze îmbelșugare a tot ce se produce natural și artificial, o îmbuibare atât de mare, încât totul să fie aproape fără li­mită, ca aerul și apa“).

În conferința sa, considera capitalismul drept principala cauză pentru începerea primului război mondial, în 1914. Evident, era vorba de capitalismul de secol XIX, care nu reușise să se redefinească în con­text democratic. Dr. D.V. Barnoschi îna­intează o demonstrație foarte pertinentă: democrația îl eliberase pe cetățean, din punct de vedere politic, dar acest cetățean relativ liber rămăsese sclav din punct de vedere economic. „Capitalismul este de­mo­crație plus plutocrație.“ Capitalismul era, atunci, în viziunea sa, cel mai com­petitiv model de organizare, îmbunătățirea sa în noul context ținea de controlarea plutocrației. Eliberarea economică a cetă­țeanului se va face prin cultura înaltă, pro­punea Barnoschi, iar acest fapt ar fi dus la însănătoșirea capitalismului, pentru că această cultură înaltă ar fi luminat masele, care ar fi găsit mecanisme pe plan intern și extern de controlare a plutocrației. În­ființarea camerelor de comerț inter­na­țio­nale și existența unui corpus de legi care să-i protejeze pe muncitori și să le asigure dreptul la „salariul necesar unei în­tre­țineri potrivite cu situația sa“ ar fi tre­buit să limiteze abuzurile minorității îns­tărite, cei care rulau capitalul.

„Plutocrația a dominat prin legea cererii și a ofertei“, afirma Barnoschi. Spera că înalta cultură va putea rupe hegemonia acestui joc, îndreptând societatea spre un model care să permită un și mai înalt grad de civilizație.

Barnoschi încearcă să găsească locul și rolul României în acest context internațional fragil. Cu­rentul de gândire dominant atunci era confederalismul eu­ropean și încerca să afle dacă facem parte dintre națiunile înalt civilizate sau suntem printre cele rămase mai în urmă. Con­cluzia la care ajunge este că suntem ase­menea rotiței potcovarului, într-un me­canism fin de motor elvețian. Prin ur­mare, primejdia care ne paște, ca români, este aceea de a fi națiunea încurcă-lume, care să încurce întreg motorul a cărui mică rotiță este. „Suntem într-o stare jal­nică. Premisă necontestată de nimeni. Da­că totuși avem elită, înseamnă că ma­rea masă – materia primă - e de calitate proastă, că poporul e ticălos. Dacă însă poporul e ceea ce recunosc toți savanții din lume care l-au studiat și totuși sun­tem în starea jalnică în care suntem, în­seamnă că nu avem elită, că pătura con­ducătoare e inferioară. (...) Căci știut e că o națiune nu-i altceva decât numai ce­ea ce e elita sa.“

Și atunci, în anii ’30, ca și acum, se făcea socoteala celor care reușeau să-și facă nu­mele și munca cunoscute în lume. Bar­nos­chi însă observă că românii care devin cu­noscuți o fac din afara granițelor ţării: „Câți sunt români în acest război sfânt al civilizației? 1 la 1.000? Iar când e, acela nu mai are decât starea civilă le­gată de România, căci opera lui și-a fă­cut-o în mediul adevăratei civilizații de dincolo de granițele noastre“. Totuși, fap­tul că avem români a căror muncă con­tribuie la patrimonial cultural al omenirii arată că materia primă - poporul – e bună și că doar „îi lipsesc împrejurări pri­el­nice“.

Împrejurările prielnice ar trebui să fie cre­ate de burghezia română, numai că de­ți­nătorii de capital din România nu știu ce înseamnă „a servi societatea“. Ei au doar „lăcomia de a se îmbuiba, lăcomia pri­mitivului“. Ei se fac vinovați de risipă ori avariție și sunt, prin urmare, cei mai dă­unători paraziți ai societății.

Nu ajută la „creșterea tezaurului înaltei culturi nici cei ce o reprezintă oficial, adică profesorii universitari, pentru că au transformat universitățile în fabrici de instrumente pentru câștigarea exis­tenței și de slujbași pentru stat“, se re­volta Barnoschi. Mai mult, profesorii uni­versitari nu luptă suficient pentru dreptul de a pregăti elite: „pentru universitarii noștri, facultățile nu sunt decât școli pro­fesionale. Ce departe suntem de con­cep­ția occidentală cu tradiția ei umanistă, cu tradiția ei de cultură pentru cultură, de cultură pentru cunoaștere și per­fec­tare a omului. Cât de mult ne sunt su­perioare universitățile din Occident“. So­luția pe care o propunea atunci, în 1935, era ca majoritatea fondurilor din edu­cație să fie distribuite la nivelul învățământului universitar, căci în cazul unei case cu aco­perișul spart, pe vreme de ploaie, ume­zeala nu se scoate prin refacerea temeliei, ci prin repararea acoperișului.

Oricât de vehement ar fi fost, Barnoschi nu vorbea din perspectiva unui om politic sau a unui om interest de politică: „Eu nu fac politică. Am încercat. Sunt incapabil să renunț la spiritual meu critic. Și caut încă șeful de partid care să nu aibă groază și scârbă de asemenea par­ti­zani“.

Multe dintre frazele acelei con­ferințe încă ni se potrivesc. „Suntem într-un impas is­toric“, diagnostica cu tărie vorbitorul. „O națiune bine guvernată nu simte prezența statului, la fel cum omul sănătos nu-și simte bătăile inimii.“ Ce elegant alunecă explicațiile și demonstrațiile când sunt făcute de cineva cu caracter și morală! „Dacă educația nu va ști să promoveze simțul moral la ran­gul de element al conștiinței – superior inteligenței –, generațiile viitoare vor fi turme de bandiți“ (p. 46).

Cultura și numai cultura poate salva o na­țiune. Cultura face elite, iar elitele fac cul­tura înaltă. „Câți dintre parlamentarii noș­tri din ultimii zece ani știu măcar zece titluri de cărți seriose?“, se întreba în anul 1935, în fața unor studenți, un om instruit. E una dintre acele curiozități vala­bile și azi, la fel cum de actualitate este și observația sa: „Să-l ferească Dumnezeu pe poporul ajuns pe vreo margine de pră­pastie, să-l ferească Dumnezeu de un dic­tator care, în loc să facă apel la trust-ul creirului (trust = încredere), s-ar în­con­jura de trustul cine știe cărui organ“.

România se învârte în cerc. //