De același autor
De multe săptămâni la rând, duminica au loc protestele pentru salvarea Roșiei Montane. E un spectacol pe care nu-l ratez, de când a început să iasă pe străzi.
Dacă ar trebui să-mi aduc aminte când am auzit pentru prima dată numele de Roșia Montană, ar trebui să cobor serios în timp, pe vremea când încă eram studentă. La mansarda clădirii ce găzduiește universitatea care mi-a schimbat viața, trebuie că încă mai atârnă – îngălbenit de vreme – un afiș despre Roșia Montană. Profesorul a cărui cheie se potrivea la ușa respectivă purta la cămașă insigna roșu-verde. Era un element vestimentar obligatoriu, la care renunța doar dacă avea câte un alt accesoriu artistic de pus: fie ceva ce făcea reclamă unui spectacol al unui student pe care îl încuraja pentru că îi intuise geniul, fie vreo creație copilărească, dar inteligentă a fiicei sale – acum studentă la arhitectură.
Profesorul, care și azi continuă să poarte insigna „eco-anarhistă“, este unul dintre cei mai buni educatori pe care i-am cunoscut. Personal, niciodată nu l-am auzit însă vorbind despre Roșia Montană. Dar dacă urcai în încăperea de la mansardă, ca tânăr student erai atent la tot ce se lipea pe pereții de acolo. Cămăruța aceea era - și sunt convinsă că a rămas – cea mai inteligentă încăpere din România. Săptămânal apăreau cărți noi, venite de peste mări și țări, reviste cu noutăți din lumea teatrului și a spectacolului, copii după publicații imposibil de procurat. Fiecare centimetru de hârtie de acolo însemna ceva – era felul în care o societate sau alta reușise să depășească câte o criză sau reușise să se așeze. Un drum în acea cămăruță era ca un drum la Mecca. Era suficient să-ți arunci ochii în jur și, reținând două-trei titluri și nume, să intri într-o lume nouă a ideilor, să fii racordat la cele mai interesante curente de opinie despre lucrurile care ne controlează și acaparează viața, dar mai ales despre cum să fii liber și cum să faci lucruri importante. Nu l-am văzut pe profesor la proteste. Dar vreau să cred că a fost atunci când n-am fost eu sau că e unul dintre miile ce participă de fiecare dată, dar rămâne anonim și nedescoperit în mulțimea pe care nu poți să o cuprinzi de fiecare dată.
De ce am ieșit și eu pe stradă? Pentru că știu că e un lucru care se întâmplă de multă vreme. Nu sunt cineva care am ieșit sub impulsul momentului. Și ies pentru că îmi place spectacolul. Spectacolul, ca să se nască, ca să emane energia aceea care seduce spectatorul (de ocazie sau avizat), trebuie să treacă prin câteva etape. Dacă vorbim de teatru sau dans, aceste etape sunt fin trasate de textul dramatic sau muzică. Apoi intervine factorul uman viu: regizorul sau coregraful, care știu să echilibreze universul scenic, adăugănd dimensiune după dimensiune; iar apoi participantul – actorul –, care livrează mesajul prin toate cele cinci simțuri. Căci spectatorul primește spectacolul nu numai prin văz și auz; spectatorul vede și cu pielea și aude și simte cu mirosul, până când noua realitate de pe scenă devine un ceva concret, care poate fi atins cu degetul, creierul și, da – cu inima.
Protestele sunt și ele spectacole; mai exact - performance. Diferența dintre un spectacol și un performance este mare: dacă teatrul este o întreagă instituţie, performance-ul este mai degrabă un departament de relaţii cu publicul într-o instituţie, nivelul la care se cercetează societatea, unde problemele cu care se confruntă aceasta sunt luate la cunoştinţă în cea mai directă formă.
Bonnie Marranca definea performance-ul ca „o formă de antiteatru care jonglează în acelaşi timp cu iluzia şi realitatea prezentului, cu personajul şi personalitatea, cu talentul şi improvizaţia, cu artificialul şi banalul. Pune mereu accentul pe idee, în loc de modalitatea în care aceasta este executată artistic. Artistul şi ideile sale sunt mai importante decât expresia artistică în care sunt încorporate – produs cultural care nu are autonomie de sine stătătoare în afara creatorului său şi în afara momentului în care acesta a fost creat. Performance-ul e un fel de artă de unică folosinţă“. El poate fi o serie de gesturi mărunte, intime, dublate de efecte vizuale de mare amploare, însoţite sau nu de text. Poate fi jucat o singură dată şi niciodată repetat sau, exact precum un spectacol de teatru, poate fi repetat şi „jucat“ de mai multe ori. Poate exista un scenariu (ceea ce-i şi dă puterea de repetabilitate) sau poate fi ceva spontan. Publicul său este un public cu alte atribuţii decât publicul de teatru; nu este pasiv, ci este angajat. Această stare vine din faptul că în performance nu există personaje, ca în teatru, iar cel de pe scenă se adresează direct publicului. În al doilea rând, publicul are o mai mare putere de interpretare a ceea ce se întâmplă în faţa sa, neexistând un cadru care să îngheţe înţelesul la ceva unic şi limitat.
În altă ordine de idei, performance-ul e considerat de o condiţie artistică inferioară teatrului. Motivul pentru care cele două sunt analizate împreună se datorează faptului că cele două forme artistice folosesc aceleaşi spaţii. Un performance poate avea loc pe celebra scenă a Comediei Franceze, iar un spectacol de teatru se poate desfăşura într-un spaţiu neconvenţional: o galerie de artă sau un bar. Ca apreciere artistică, performance-ul este mereu depunctat, pentru că nu atinge fineţea unui spectacol de teatru, unde fiecare componentă artistică este lăsată în seama unui profesionist. Şi totuşi, performance-ul este genul care atacă problemele importante ale momentului.
Duminică, 20 octombrie, am fost în Piața Unirii la exact ora 16.00. Era puțină lume și părea că protestul va fi sortit eșecului, din cauza neparticipării. Doar prezența numeroasă a carelor de transmisie a diferitelor televiziuni și jandarmii de pe margine rețineau atenția și erau un fel de semnal că ceva important urmează să se întâmple. Lumea s-a adunat pașnic: familii, copii, bunicuțe – o felie de societate românească cu toate categoriile sociale bine reprezentate. Și băieți și fete de club, și genul familist, și artiști, și vecini de prin blocuri – genul care cresc plante tropicale pe hol, și vecinul care bea bere mai ieftină și stă în maieu în fața blocului, și tineri de carieră cu rucsacuri ce aminteau de vreo conferință internațională la care au participat mai recent sau mai demult. Și eu!
Nu sunt nici hipster și nici eco-anarhist. A trebuit să consult dexul ca să înțeleg ce etichete mi-a pus guvernul. Hipsterul este o „persoană care admiră și adoptă ultimele tendințe în modă, tehnologie, stil; persoană superficială“. Telefonul meu mobil este un Nokia 1110 (din 2006). Citesc ELLE, dar asta din păcate nu mă face în trend, pentru simplul motiv că ce răsfoiesc rămâne în mine – pe mine, haine simple, unele de pe vremea liceului (de acum aproape 20 de ani!). Singura modă pe care o respect este aceea de a nu fi niciodată la modă – căci este mult mai ieftin. Îmi permit să nu fiu la modă! E chiar affordable. Cât despre faptul că sunt sau nu un om superficial – a fi critic de teatru înseamnă tocmai a nu rămâne la suprafața lucrurilor… Concluzie - nu sunt hipster!
Și nu sunt nici eco-anarhist! Singurul meu gest eco este că-mi sortez gunoiul menajer și de 2 ani îl pun în tomberoanele galben-verde-albastru. Dar, din păcate, gestul meu eco se oprește la colțul străzii – căci am văzut cum sunt ridicate acele trei culori care amestecă ce eu (și alții) am sortat. Anarhistă? – Anarhistul este cineva care neagă în genere orice putere de stat. Eu dacă neg ceva este puterea de stat românească – mai exact felul în care ea este pusă în practică; pe cea din alte spații cultural-geografice o îmbrățișez sau o admir - pentru că am văzut rezultatele de la nivelul… străzii.
Particip la proteste pentru că oamenii pe care îi admir au aderat la cauză. Dacă aș începe să mă îndoiesc de onestitatea lor, ar trebui să mă mut pe altă planetă. A participa la așa ceva e o treabă serioasă. Duminică seara, am renunțat la o premieră de teatru (Mutter Courage de Bertolt Brecht, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Mic). Dar a renunța la un spectacol Brecht pentru a fi la un protest care a făcut înconjurul Casei Poporului într-un dispozitiv de câteva mii de oameni a fost ceva... brechtian, în sine. În fond, sunt un spectator fidel de teatru. Iar în secolul XXI, a fi spectator înseamnă a fi participant activ.
Spectacolul străzii e mult mai interesant decât spectacolul din sălile de teatru. Se zice că orice critic de teatru e un actor ratat. Ca parte din spectacolul străzii, mă simt actor într-un rol principal. Ratarea ar fi să nu particip.
