Ierusalimul lui Trump – o formă fără fond?

Reacțiile internaționale (aparent cvasi-una­­nime) la spectaculara recunoaștere, de că­tre președintele Donald Trump, a su­ve­ra­nității Israelului asupra Ierusalimului ofe­ră unui observator nemulțumit de ca­pa­ci­tatea explicativă a canoanelor izvorâte din corectitudinea politică (politică, în sensul strict al cuvântului) șansa unei priviri sub stratul gros de fard aplicat cu râvnă de părțile interesate, timp de (cel puțin) șap­te decenii, pe obrazul istoriei Orientului Apropiat.

Fiecare dintre reacțiile internaționale stâr­nite de această aparentă cotitură în po­li­ti­ca externă americană ne dezvăluie mai mult despre persoana (sau entitatea po­li­tică) căreia îi aparține reacția, decât des­pre conflictul în sine, pentru că, de fapt, conflictul a rămas așa cum era, statu-quo-ul continuă.

În cazul tentativei de incendiere a unei si­nagogi din Suedia (una dintre foarte nu­meroasele reacții înregistrate pe plan in­ternaţional), se dezbate dacă a fost vorba despre un act antisemit sau (doar?) unul anti-Israel. Evident, avem de a face cu un act de antisemitism (după însăși definiția antisemitismului adoptată de Uniunea Eu­ropeană), însă această paradigmă limi­tea­ză posibilitatea de a analiza acest eve­ni­ment.

Gestul lui Trump a fost de esență pur retorică. El a amânat cu șa­se luni mutarea Ambasadei Sta­telor Unite de la Tel Aviv la Ie­ru­salim, asemeni tuturor celorlalți președinți americani care s-au succedat înaintea sa de când Congresul a votat Je­rusalem Embassy Act în 1995, în timpul lui Bill Clinton.

Discursul politic se adresează emoțiilor, în timp ce acțiunea politică este ghidată, tre­buie să fie ghidată de considerente ra­ționale. Reacția la anunțul făcut de Trump săptămâna trecută se bazează mai ales pe emoții, pe sentimente.

Ideea de a disimula aceste sentimente cu aju­torul corectitudinii politice, de parcă ele nu ar fi reale, este problematică, de­oarece nu e sustenabilă. Aceasta a fost și până acum politica Occidentului, dar aceas­tă ură dăinuie, acționând ca o otravă cu acțiune lentă, dar sigură.

Nu iau nicidecum apărarea lui Donald Trump, nu fac decât să mă folosesc de ges­tul său irațional (cel puțin la o primă ve­dere), pentru a atrage atenția asupra unor tendințe.

Liderii politici recurg la emoții pen­tru a-și spori capitalul po­li­tic. Președintele Turciei a slo­bozit un torent de ocări la adresa Israelului, numindu-l „stat te­ro­rist“. Ce-l mână în luptă pe Recep Er­do­ğan? Dorința de a strânge capital politic pentru pretențiile sale neootomane. Cu toa­te acestea, reacțiile glaciale ale Arabiei Saudite și Emiratelor Arabe Unite, părți interesate care trebuie să țină seama de pe­ricolul reprezentat de Iran, scot în evi­dență faptul că este nevoie în primul rând de acțiuni politice, nicidecum de dis­cur­suri care se adresează emoțiilor opiniei pu­blice sau urmăresc creșterea popularității unor lideri.

Reiese că avem de a face predominant cu o chestiune de retorică versus acțiune po­litică, iar reacția la anunțul făcut de Trump a arătat clar că acest conflict este întreținut în primul rând de emoții – deși, pentru găsirea unei soluții, este nevoie de o gândire rațională necontaminată cu emo­ții.

Osoluție pentru conflictul din Ori­entul Apropiat (de fapt, con­flictul arabo-israelian, pen­tru că Orientul Apropiat-Mij­lociu abundă de conflicte) poa­te fi găsită numai perseverând pe calea ra­țiunii. Ambele părți au argumente valide, dar nu se recunosc una pe cealaltă.

Spre deosebire de cei implicați personal în acest conflict, „fanii“ fiecăreia dintre părți tratează conflictul ca pe un meci de fot­bal. Ei iau partea uneia sau celeilalte echi­pe, din dorința de a se autodefini ca su­periori pe plan moral sprijinitorilor părții adverse. Avem de a face, așadar, cu un fel de „valută morală“.

Unii, inclusiv unii politicieni, susțin că an­tisemitismul este cu totul altceva decât antisionismul. Totuși, în viața reală, cele două fenomene se suprapun într-o oa­re­ca­re măsură, iar în părțile unde nu se su­prapun, nuanțele deosebirii sunt atât de sub­tile, încât ajungem în mod firesc la concluzia că antisionismul este o formă de antisemitism. Numai un observator po­li­tic, un analist reușește să identifice di­ferența, nu și un „activist“ politic.

În altă ordine de idei, uriașa greutate spe­cifică a Statelor Unite în relațiile inter­na­ționale face ca această aparentă întoarcere cu 180 de grade în privința statutului Ie­rusalimului, oricât de hulită ar fi, să nu poată fi ignorată în marile (și mai micile) capitale ale lumii. Asta, pentru că, in­di­ferent de (i)raționalitatea ei, decizia Wa­shingtonului modifică harta Orientului Mij­lociu. Nu fizic, ci psihologic, și nu doar în ceea ce privește masele, ci și liderii – po­litici sau de opinie. Conflictul arabo-israelian este din nou vedeta politicii re­gionale, după o destul de lungă perioadă în care a fiert pe foc mic, în comparație cu războiul civil din Siria sau cu ceea ce este perceput în mai multe capitale din re­giune ca amenințarea hegemonistă a Ira­nului. Și să nu uităm că rebelii Houthi din Yemen tocmai l-au ucis pe fostul pre­șe­dinte al țării lor, în contextul unui sân­geros război civil, soldat cu nenumărate victime.

În mod paradoxal, decizia americană cre­ează probleme în primul rând statelor ara­be sunite aliate ale Statelor Unite și aliate de facto cu Israelul. Creează probleme și aparentului beneficiar al deciziei, Israelul, principalul aliat al Statelor Unite în re­giu­ne, pentru că a declanșat un val de pro­teste violente ale palestinienilor din Ci­sior­dania și Gaza și ale unor cetățeni israelieni de etnie arabă – violențe care ar putea es­ca­lada până la o nouă revoltă palestiniană de proporții (intifadă), care ar avea un pro­nunțat impact negativ pentru per­for­manta economie israeliană.

Dincolo de retorică, re­cu­noaș­terea Ierusalimului, de către Statele Unite, drept capitala Israelului nu schimbă statu-quo-ul. Ierusalimul, chiar și fă­ră ambasade, este de multă vreme capitala de facto a Statului Israel, iar ambasadorii țărilor „nerecunoscătoare“ fac naveta în­tre Tel Aviv și Ierusalim pentru a se întâlni cu oficialitățile israeliene. De fapt, din anunțul făcut de Donald Trump reiese clar că Statele Unite nu consideră Ierusalimul Răsăritean ca parte a acestui Ierusalim-ca­pitală și insistă că statutul final va trebui decis de Israel și de palestinieni, prin ne­gocieri bilaterale. Prin urmare, Donald Trump, cu toate că a stârnit, cu pasul fă­cut, multă vâlvă, indignare în lumea arabă și musulmană și euforie în rândul multor israelieni, nu a făcut decât să rea­ducă în prim-plan acest conflict, con­tri­bu­ind astfel la relansarea negocierilor în­tre, e de sperat, oameni politici raționali.

În Țara Sfântă nu răsună trâmbițele Apo­ca­lipsei, atâta doar că Istoria, aparent în­mor­mântată de Fukuiama, a reînviat. //