De același autor
Acest apel m-a impresionat, dar il consider nerealist si contraproductiv cauzei. Toata lumea este de acord ca in Romania trebuie sa existe un curent, respectiv un partid cu o doctrina crestin-democrata. Dar orice partid se infiinteaza sau se reorganizeaza privind spre viitor si nu spre trecut. Orice partid trebuie sa aiba o doctrina ancorata in realitatile socio-economice si politice ale prezentului si sa se adreseze unui anumit electorat sau, dupa cum se spune azi, sa aiba un anumit "bazin electoral".
Daca facem un scurt apel la istorie, ceea ce o buna parte a actualilor analisti politici refuza, constatam ca orice partid politic care nu mai corespunde realitatilor prezentului, pana la urma, dispare. Astfel s-a intamplat, de exemplu, in Romania cu Partidul Conservator dupa marea reforma agrara, in urma decretului regal din 16/29 decembrie 1918. Nu a contat ca la carma acestui partid au stat in trecut mari personalitati precum Lascar Catargiu, P.P. Carp, Titu Maiorescu sau Alex. Marghiloman. In Transilvania, Partidul National Roman, dupa o lupta politica de aproape un veac, incununata cu Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, ar fi ramas, dupa epocala infaptuire a statului national roman, un partid regional si cu perspectiva unei certe disparitii, daca in 1926 n-ar fi fuzionat cu Partidul Taranesc, condus de Ion Mihalache, din Vechiul Regat, luand astfel nastere PNT, sub presedintia lui Iuliu Maniu. Astfel, noua formatiune politica a ajuns sa aiba audienta pe intregul teritoriu al Romaniei. Deci s-a constituit un nou partid, prin fuziune si nu prin absorbtie, cu o noua denumire, cu o noua doctrina, fiind plasat la stanga fata de PNL, care domina pe atunci viata politica romaneasca. Daca ne indreptam spre un trecut cu mult mai apropiat si privim spre Europa Occidentala, constatam (exceptie facand traditionala Marea Britanie) ca, dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi modial, partidele de centru-dreapta sunt cu totul altele decat cele din perioada antebelica. Partide noi, cu noi denumiri si doctrine, corespunzatoare conditiilor socio-economice postbelice. In fine, daca ne apropiem de prezent si restrangem sfera analizei la tarile care au stat aproape o jumatate de veac sub "dictatura rosie", observam ca partidele agrariene, corespondentele PNT din Romania interbelica, decimate de comunisti, ca si acesta din urma, au ramas fara audienta si au disparut, cu incetul, datorita anchilozarii lor in proiect. Exemplul cel mai edificator il constituie Partidul Micilor Proprietari din Ungaria, care nu numai ca in perioada imediat postbelica a fost cea mai puternica formatiune politica maghiara, dar a jucat si un rol in timpul revolutiei antisovietice din 1956.
Am facut acest scurt si superficial apel la istorie pentru a demonstra ca trecutul unui partid, oricat de glorios ar fi fost, oricate personalitati de marca ar fi avut, nu poate dainui daca "urmasi marilor inaintasi" nu se ancoreaza in realitatile prezentului si raman nostalgicii unui trecut care nu se mai reintoarce.
In Romania, Corneliu Coposu, care a scapat ca prin minune cu viata, in urma torturilor care i s-au aplicat de catre calaii comunisti si a celor 17 ani de detentie, a fost un vizionar. E de presupus ca a intuit caderea comunismului, intr-un viitor imprecis, dar apropiat, odata ce a initiat in 1987 demersul afilierii grupului de amici politici taranisti la Internationala Crestin-Democrata. Totodata, si-a dat seama ca este benefic pentru viitorul PNT de a face parte din marea familie crestin-democrata. In consecinta, la foarte scurta vreme dupa caderea dictaturii ceausiste, PNT a reintrat in viata politica romaneasca sub denumirea de Partidul National Taranesc Crestin-Democrat. In conjunctura in care complotistii din 1989 avusesera mai intai intentia instaurarii unui regim comunist reformat, de tipul celui promovat la Moscova de Mihail Gorbaciov, admitand doar de forma un regim politic pluripartit, programat insa de a fi sufocat de nou creatul FSN (vezi mineriadele din 1990 si violentele din campania electorala a aceluiasi an), PNTCD, condus de Corneliu Coposu, a devenit principalul promotor al unei democratii autentice si al combaterii criptocomunismului. Un rol important in aceasta directie l-a avut si societatea civila. Evenimentele au avut cunoscutul curs, influentat si de conjunctura internationala (caderea lui Gorbaciov de la putere, destramarea URSS, rapida transformare in democratii autentice a fostelor state comuniste europene), astfel incat si Romania a devenit cat de cat un stat de drept, cu un Parlament pluripartit, ales prin alegeri libere, chiar daca au existat si fraude, si mai ales cu o presa libera. In aceasta noua conjunctura, veteranii taranisti, dar si generatia de mijloc, mai ales dupa disparitia "Seniorului" Corneliu Coposu, in loc de a da importanta cuvenita doctrinei crestin-democrate si de a avea un discurs politic pe masura (cu atat mai mult cu cat in contextul postdecembrist PNTCD a ajuns sa se bucure de simpatii in special in mediul urban, si nu in cel rural), au ajuns niste paseisti, tot invocand si laudandu-se cu infaptuirile inaintasilor sau amintind cu patos suferintele din vremea "terorii rosii". Cu un asemenea discurs politic, neglijandu-se in schimb doctrina crestin-democrata, incat aceasta a devenit doar o firma, nu se castiga voturi, in cadrul unui electorat intinerit prin forta lucrurilor, ancorat in prezent, interesat de viitor si mai deloc de trecut, oricat de glorios ar fi fost.
Aceasta a fost principala cauza a scaderii vertiginoase a audientei PNTCD in randul populatiei, ajungandu-se la degringolada din jurul lui 2000 si din anii urmatori. Paseismul, adanc inradacinat in mentalitatea liderilor taranisti, s-a observat si in intocmirea listelor de candidati ai Conventiei, cu prilejul alegerilor din 1996, acestia fiind convinsi ca reprezinta, ca si in 1946, cel mai puternic partid de opozitie. De aici au provenit convulsiile intre partidele aflate la guvernare in 1996-2000, fiasco-ul acestei guvernari, deceptia electoratului, cu urmarile bine cunoscute. La toate acestea s-a adaugat aberanta idee a acelorasi paseisti de a-si alatura partide de buzunar intr-o noua Conventie pentru alegerile din 2000, dupa ce, cu inconstienta, au fost si adeptii ridicarii pragului electoral. In sfarsit, ultima lovitura data PNTCD a apartinut chiar liderilor acestuia, orgoliilor, soldate cu lupte pentru putere intr-un partid ajuns extraparlamentar si cu procente mai mult decat minore in orice sondaj de opinie.
Dar procentele foarte slabe, obtinute de PNTCD in alegerile din 2004, cat si de alte formatiuni politice minore, desprinse sau nu din "partidul-mama", i-au trezit la realitate, dupa cat se pare, pe liderii acestora, iar d-l Gheorghe Ciuhandu, cu prestigiul datorat alegerii sale, pentru a treia oara, ca primar al Timisoarei, a luat initiativa de a crea un nou partid, modern, cu adevarat crestin-democrat si cu o denumire corespunzatoare, impreuna cu celelalte fractiuni sau partide mici care accepta o asemenea doctrina. Sorti de izbanda are insa o unificare prin fuziune, nu prin absorbtie.
O reusita a d-lui Ciuhandu si a celorlalti interlocutori ai sai ar fi benefica pentru Romania, caci ar putea deveni o a treia fota politica, impiedicand astfel PSD de a fi singura alternativa in cazul unei erodari prea mari a actualei puteri. Pentru a avea insa succes, d-l Ciuhandu si partenerii sai ar trebui sa se grabeasca, caci, in caz contrar, culoarul inca liber pentru Romania spre Partidul Popular European ar putea sa ajunga ocupat de d-l Valeriu Stoica si apropiatii sai. De asemenea sper ca, in demersul sau, d-l Gh. Ciuhandu sa nu se lase impresionat de apeluri frumoase, dar nostalgice si contraproductive.
