De același autor
Rândurile acestea trebuiau să fie o analiză a discursului eurofob al liderului Frontului Național din Franța, Marine Le Pen. O trecere în revistă a reacțiilor liderilor francezi la atentatul din Bruxelles, din 22 martie 2016. Mă pregăteam să scriu că atentatele din capitala Europei și a Belgiei, în această ordine precisă, au fost cele mai lașe și mai ipocrite posibile, tocmai pentru că Bruxelles era un model de multiculturalitate și cosmopolitism, de toleranță și înțelegere între etnii. Îmi plăcea să povestesc libertatea cu care vorbeam în limba română în Bruxelles, cu plăcere și fără teama de a primi în schimb priviri urâte sau chiar admonestări, cum se întâmplă în Paris. Bruxelles reprezenta pentru mine libertatea de expresie. Un adevărat turn Babel.
Dar la nici o săptămână, duminică, 27 martie, un alt atentat terorist a avut loc la Lahore, în Pakistan, într-o zi de sărbătoare a Paștilor pentru catolici și protestanți, iar trezirea, ca și cuvintele noastre, nu mai sunt aceleași: 64 de morți și peste 200 de răniți. Femei și copii, care se aflau la intrarea într-un parc de atracții. Dincolo de radicalizarea discursului religios, care a dus la aceste forme de crime – atentatele teroriste –, vorbim acum despre o radicalizare a fricii, o radicalizare a frecvenței atentatelor, dar și la o radicalizare a discursului extremist al dreptei. Frica generează monștri, monștri de prostie și de intoleranță, iar primele efecte ale acestor derapaje morale s-au văzut deja în weekend-ul care a trecut, în timpul marșului pro-pace de la Bruxelles. În Place de la Bourse, creștinii i-au respins pe musulmani, cei care și ei ieșiseră în stradă pentru a-și exprima tristețea: pe bună dreptate, căci moartea nu seceră și nu ia pe nimeni în funcție de religie, iar cea semănată de teroriștii de la Bruxelles (dar și de la Paris, Madrid, Ankara, Lahore…) are cu siguranță și chipuri musulmane.
Din păcate, ceea ce se întâmplă – mă refer la felul în care reacționăm – servește doar interesele extremismelor. Marine Le Pen, lider al extremei drepte franceze, Frontul Național, a profitat (și folosesc acest cuvânt conștientă fiind că este un cuvânt dur) de atentatele de la Bruxelles, pentru a exprima, din Canada, unde se afla în vizită în 22 martie, dorința sa de „închidere imediată și definitivă a frontierelor statelor din Uniunea Europeană. Plătim pentru ani de laxism și sentimente pozitive. Eram considerați ca fiind islamofobi de fiecare dată când combăteam fundamentalismul islamic. Iată, acum suntem cu toții în pericol“. De a spune, foarte à la Casandra, „v-am zis eu, nu-i așa, cum e cu străinii ăștia pe care îi primim la noi“. Ipocrit, din nou, un mesaj care scoate din ecuație principalul factor al promovării urii de rasă, de etnie: discursul manipulator, jignitor, instigator, mincinos. Acest discurs promovat întocmai de partide sau mișcări de genul Frontului Național. A spune acum că trăim aceste timpuri datorită sau din cauza radicalizării inclusiv a discursului promovat de extreme ar putea fi reductor și ar putea semăna a vânătoare de vrăjitoare. Totuși, este evident un lucru: atentatele teroriste și discursurile extremiste se hrănesc reciproc, ca într-o spirală cretină și mortală în care noi, europenii care suportăm pe pielea (și mintea) noastră ambele ciume, nu suntem decât cantitatea inocentă și neglijabilă. E urgent ca cineva să pună capăt nebuniei...
Și nu prin cuvinte mari. Poate că speranța nu e în discursul nihilist al unui Bernard Henri Lévy, care afirma, pe site-ul generalist www.francetvinfo.fr, că „tinerii care pleacă să facă jihadul doresc moartea. Nu toți oamenii iubesc viața. Există un fel de pasiune, adeseori ascunsă în inima oamenilor, care este dragostea pentru dezastru“. Poate că speranța se află însă în cartea aceluiași filosof de stânga, L’esprit du judaïsme (Editura Grasset), publicată în primăvara aceasta, din care reiese că „antisemitismul este o componentă fundamentală a islamismului radical, la fel ca și anticreștinismul. Sper să ajungem să vedem apariția unei mari alianțe între creștini, evrei și musulmani moderați, pentru a construi o comunitate de destine în fața islamismului radical“. Cu condiția ca, până la crearea acestei alianțe, să nu ajungem, noi, europenii, să ne pierdem sufletul. Credința. „L’âme du monde“, sufletul lumii, cum îl numea filosoful Régis Debray, în cartea sa Madame H. (Editura Gallimard), apărută imediat după atentatele din Paris, din 13 noiembrie 2015, dar după o formulă hegeliană. Acest suflet imanent al lumii este acum pe cale să moară, nu doar din cauza atentatelor, ci mai ales din cauza fricii și a isteriei pe care acestea le lasă în urmă. Atunci când singurul efect generat ar trebui să fie doliul. Doliul și speranța. Cea mai bună modalitate de a răspunde celor care au comandat aceste atacuri teroriste nu este să ne măcelărim între noi, cu ocazia marșurilor pentru pace, ci să continuăm să mergem la Bruxelles. La Paris. La Madrid...
* Iulia Badea-Guéritée este jurnalist la Courrier International, Paris.
