Fermitate, competență și dialog în relația cu Rusia. Ce face Romania?

Din cauza gravei deprofesionalizări cu care se confruntă, ca urmare, într-o mare măsură, a imposturii care a luat țara prizonieră, România a intrat într-o zodie a neputinței. Nu numai că nu mai avem planuri ambițioase, inclusiv în zona științei și tehnologiei, dar nici măcar tehnologiile „primitive“ ale începutului de secol XX nu le mai stăpânim. Ne chinuim cu zecile de ani să construim autostrăzi, când alții deja colonizează spațiul cosmic. Avem întârzieri de câțiva ani la lucrări de infrastructură rutieră, obiective pe care alte țări le finalizează în luni. Amestecul de „lăcomie și prostie“, de corupție și incompetență a dus România într-o fundătura a neputinței.

O astfel de situație găsim și în politica noastră externă. Exact când lumea se schimbă, și nu în bine, când vechea ordine internațională liberală este contestată și nu se știe dacă va rezista, când Occidentul este forțat să împartă arena globală și cu alte state, se dovedește că suntem incapabili să reflectăm asupra tuturor acestor schimbări, pentru a le înțelege semnificația și mai ales consecințele asupra securității și prosperității României. Toată politica externă a României, toate mecanismele de implementare a acestei politici, toate relațiile noastre bilaterale ar trebui evaluate, revizuite, amendate, îmbunătățite pentru a putea, ca țară, face față actualelor și viitoarelor provocări externe. Instituțional, dar și civic, acest lucru nu se întâmplă. Ne comportăm ca și cum, în țară, totul merge perfect, iar în exteriorul ei suntem în continuare în „vacanță“, evoluțiile internaționale fiind toate liniștitoare. Această iluzie autoindusă este periculoasă și, cu cât ne vom trezi mai repede din ea și ne vom apuca de treabă, cu atât mai mari vor fi șansele noastre de a traversa cu bine cea mai complicată situație internațională de după al Doilea Război Mondial.

Trebuie evaluate relațiile bilaterale ale României, cele pe care noi le considerăm importante și în care ne punem baza. Mai ales că vom descoperi că multe dintre relațiile pe care noi le consideram strategice nu sunt deloc așa. Din tot felul de motive, o parte dintre aceste parteneriate au încetat să se mai dezvolte, ceea ce face ca, în planul vieții reale, concrete, să nu mai putem conta pe sprijinul acelor state. Pe de altă parte, trebuie evaluate și relațiile bilaterale cu acele țări care au o importanță deosebită pentru România, nu prin prisma intereselor comune, ci mai ales prin prisma negativului acumulat, a neîncrederii și a pericolului pe care acele țări le prezintă pentru noi. Iar la acest capitol trebuie să ne aplecăm în primul rând asupra relațiilor cu Rusia, care poate reprezenta pentru noi principalul pericol cu care România se poate confrunta în următorii ani și asta pentru că Moscova, din motive de politică internă, are nevoie de tot mai mulți dușmani și pare tentată să definească țara noastră drept un inamic.

Ce trebuie să facă România?

Avem nevoie de o politică bazată pe dedicație, competență, fermitate, dar și dialog și cooperare. În primul rând, trebuie să fim dedicați țării noastre și să avem o înțelegere comună a nevoilor sale, eliminând confuzia ideologică în care ne aflăm. Vom avea o politică de succes în relația cu Rusia doar dacă toată țara face aceeași politică, adoptă aceeași atitudine. Doar dacă ne acceptăm și ne respectăm latinitatea și caracterul occidental al țării. Asta este lecția finlandeză pe care trebuie să o înțelegem și să ne-o însușim. Când sovieticii, ca pedeapsă pentru atitudinea sa de rezistență, în 1944, au cerut capul generalului Mannerheim, ca pedeapsă pentru succesul politicii sale de rezistență militară împotriva sovietelor, poporul finlandez s-a strâns în jurul conducătorului său, susținându-l. Este la fel de adevarăt că, spre deosebire de generalul Ion Antonescu, generalul finlandez a evitat eroarea strategică majoră, refuzând să invadeze URSS alături de armata germană. Astfel, prin dedicație și fermitate, finlandezii s-au salvat, păstrându-și specificul occidental și economia de piață liberă, eviând comunismul, ceea ce i-a dus la prosperitatea de astăzi.

Cea mai mare vulnerabilitate pe care ne-o putem crea pe relația cu Rusia este prin confuzie ideologică și comportament oriental. Nu degeaba, ori de câte ori vine, Dughin îi cultivă pe protocroniști și laudă rădăcinile noastre dacice, ignorând sau minimalizând latinitatea românilor. Se știe bine că rușii au o veche fobie asupra latinității, dovada cea mai bună fiind că până în acest moment nici un papă nu a vizitat Rusia. În memoriile sale, spătarul Milescu, în ciuda aprecierii pe care o avea pentru Rusia țarului Petru cel Mare, nu-și ascunde iritarea față de ostilitatea deschisă a oficialilor imperiali față de latinitatea europeană. Față de latinitatea lui ca „moldovean“. Nu este o întâmplare că mesagerii și reprezentanții ruși preferă în special dialogul cu partida antioccidentala de la noi, cu nostalgicii epocii comuniste, deși această atitudine reprezintă atât un gest inamical față de România, cât și o eroare strategică. Dacă Rusia chiar vrea dialog cu România, el trebuie făcut în special cu elita prooccidentală de la noi.

Este foarte important ca în discuțiile cu Rusia, mai ales în negocierile cu ei, să plecăm de la recunoașterea caracterului occidental al României și ireversibilitatea acestui efort. Trebuie să fim stăruitori și să le explicăm rușilor că nu am aderat la NATO și UE pentru a-i sfida, acea decizie nu a fost un gest de adversitate față de Moscova. Dar orice înțelegere cu noi începe cu acceptarea occidentalității României. Și orice tentativă de diluare a acestei occidentalități va fi percepută ca o amenințare la adresa securității și prosperității noastre.

În relația cu Rusia trebuie să fim competenți, iar aici avem o mare problemă. Suntem o țară care, ca mai tot Vestul, nu a mai investit în dezvoltarea studiilor rusești, în învățarea limbii ruse, în studierea specializată a politicii, economiei, culturii ruse. România nu are în acest moment suficienți specialiști pe Rusia, pentru a fi sigură că-și formulează politica în cunoștință de cauză. Mai toate studiile despre Rusia pe care le folosim sunt scrise de occidentali, ceea ce ne ajută doar până la un punct. Românii nu se mai pricep la Rusia, iar cei care o știu bine sunt foarte puțini și nu întotdeauna consultați. Birocrația din România care gestionează relațiile cu Rusia nu știe limba rusă și nu înțelege specificul și mentalitatea rușilor, mai ales a conducătorilor lor. Singurul aport suplimentar de expertiză pe Rusia, în ultimii ani, a venit prin tinerii basarabeni aflați la studii în România sau în Europa. Un lucru de salutat, dar nu suficient. Occidentul a început să-și amelioreze această stare de fapt, înțelegând nevoia unei competențe sporite, mai ales acum, când miza relațiilor cu Rusia a ajuns atât de mare. Germania și-a înființat de curând un institut de cercetări pe zona relațiilor internaționale dedicat relațiilor cu Rusia. România ce mai așteaptă?

Nevoia de descurajare credibilă

În relațiile cu Rusia avem nevoie și de fermitate și cea mai bunî soluție în acest sens este cea militară. Cu alte cuvinte, rușilor trebuie să le fie clar că nu ne temem de o confruntare militară cu ei și, mai mult decât atât, avem și cu ce să o ducem. Asta înseamnă, înainte de orice, o armată foarte bine dotată și pregătită și un sistem de securitate națională pregătit să facă față unei confruntări cu Rusia pe toate planurile: agresiune militară, spionaj, subversiune politică sau economică, război informațional sau cyber. În relația cu Rusia, pentru români, principala opțiune trebuie să fie cea pașnică, cea de cooperare. De altfel , prin Constituție, România este obligată la o politică de bună vecinatăte și asta este ce trebuie să le propunem rușilor de la început. Vrem o relație de prietenie, de ajutor reciproc, bazată pe egalitate, dar, dacă Moscova are alte planuri cu noi, să fim pregătiți. Iar aceste pregătiri să aibă toate un caracter pur defensiv. Iar aici este treaba diplomației românești să-i convingă pe ruși că România a doua oară nu mai repetă greșeala din 1941 de a invada teritoriile rusești. Și nici nu ne vom transforma într-o bază de atacare a lor. Rămânem pe un aliniament eminamente defensiv, dar cu o armată bine înzestrată și pregătită, astfel încât, pentru Rusia, costul oricărei acțiuni militare îndreptate împotriva României să fie unul piperat. Ca Moscova să înțeleaga că diplomația în relația cu Bucureștiul este mult mai ieftină și mai rentabilă decât războiul. În definitiv, în urma războiului, rușii, chiar dacă au confiscat ceva teritoriu, au pierdut Ucraina.

Fermitatea trebuie să fie o condiție a dialogului, un catalizator al lui. Prin dialog, diplomații români trebuie să le explice rușilor că nu suntem inamici ai lor. Suntem critici pe anumite politici ale Kremlinului, suntem împotriva ideii de modificare a granițelor prin forță armată, dar românii nu sunt antiruși. Aici avem multe argumente pe care le putem aduce, de la modul în care comunitatea lipovenilor este respectată și până la aprecierea continuă pe care românii o au față de marea cultură rusă. Și asta în ciuda multiplelor rele pe care le-am suferit de pe urma maleficelor politici rusești, dacă ar fi să ne referim numai la implantarea cu forța a comunismului în România și toată Europa Centrală și de Est. Dialogul cu Rusia trebuie organizat, trebuie instituționalizat și trebuie dezvoltat pe mai multe paliere, atât guvernamental, cât și neguvernamental. În primul rând, acest dialog trebuie dus de elita prooccidentală a României, ceea ce astăzi nu se întâmplă. În definitiv, atât timp cât noi, cei care credem în occidentalizarea României, nu vrem să dialogăm cu Rusia, de ce să ne mirăm sau să ne îngrijorăm că acest dialog este dus de protocroniștii de la noi? Dacă doar pe ei îi găsesc rușii disponibili. Dezvoltarea dialogului cu Rusia de către românii proeuropeni ne-ar ajuta și la integrarea acestui dialog în cel amplu, strategic al dialogului Vestului cu Rusia. Pentru a nu transforma dialogul necesar cu Moscova într-o lovitură de pumnal în spatele aliaților noștri.