Europa si America

Indiferent de cum se va incheia episodul Irak, un lucru e sigur: atat Europa, cat si Statele Unite vor incerca sa acopere urmele recentei lor dispute. Statele Unite au nevoie de Europa, mai ales in incercarea de a mentine stabilitatea in Orientul Mijlociu, iar europenii au prea putin de castigat din prelungirea disensiunii. Franta a dobandit ceea ce si-a dorit dintotdeauna - sa ridice in mod serios problema supravietuirii NATO. Iar germanii, care au obtinut acelasi rezultat din intamplare mai degraba decat deliberat, vor face tot ce pot pentru a restabili legatura cu Washingtonul.

Cu toate acestea, confruntarile diplomatice legate de criza din Irak vor lasa urme adanci. Legaturile dintre vechiul si noul continent raman importante, dar ele vor fi supuse unor schimbari dramatice. Vechea comunitate transatlantica se dezmembreaza incet dar sigur, lasand loc unor legaturi militare bilaterale ad-hoc intre Washington si unele tari europene.

Sloganul principal al viitorului este coalitia celor cu aceeasi vointa: aranjamentele temporare dintre tari depind, oricum, de capacitatile lor militare si de circumstantele politice.

Cand lucrurile se vor mai linisti in privinta Irakului, va deveni clar ca recentele dispute intre europeni si americani nu au facut decat sa accelereze dezintegrarea relatiilor lor, dezintegrare care a inceput, incet si aproape insesizabil, odata cu caderea comunismului.

Optimistii conservatori - de obicei, o generatie mai in varsta de generali in rezerva si intelectuali eruditi - vor respinge aceasta perspectiva. Ei vor sugera, cu oarecare dreptate, ca Irakul ramane o exceptie. El nu beneficiaza de garantii reciproce de aparare care sa-l lege de America. Faptul ca Irakul a reusit sa paralizeze, temporar, pana si NATO poate parea regretabil, dar nu e intru totul remarcabil. La urma urmelor, Orientul Mijlociu este o regiune in care interesele europenilor si americanilor nu vor coincide niciodata si in care disputele sunt aprinse de decenii intregi.

Lasand deoparte acest episod, optimistii vor sustine ca legaturile transatlantice vor fi in continuare suficient de puternice pentru a supravietui. O aspiratie de aplaudat, dar contrazisa de fapte.

Riscul de administrare

Atunci cand indepartam zarva diplomatica si cabotinismul, discutiile transatlantice releva o diferenta profunda de psihologie, aceea care tine laolalta, in mod invizibil, orice alianta. O multime de sondaje de opinie din ultimele luni indica faptul ca europenii si americanii inca mai au, in mare, aceleasi aspiratii si preocupari. Acest lucru e linistitor, dar nu tocmai relevant. Cel putin in chestiuni strategice, cele doua continente se indeparteaza unul de celalalt, ba chiar destul de repede.

Traind impreuna in tari vecine, relativ mici si vulnerabile, europenii s-au obisnuit sa creada ca cea mai mare speranta a lor este sa administreze, mai degraba decat sa elimine, riscurile de securitate. Acest lucru a fost aplicat prin atribuirea prerogativelor esentiale ale statelor-natiune unor institutii internationale sau regionale. Rezultatul este o adunatura de natiuni europene care cred, instinctiv, in puterea diplomatiei cu orice pret, care dau inapoi in fata oricarei manifestari de patriotism, pretind ca nu mai urmaresc interesele nationale, si care adesea par resemnate, in mod fatalist, cu ideea ca unele crize internationale nu au, pur si simplu, nici o solutie.

Statele Unite, insa, se afla la polul opus acestei conceptii. Vulnerabilitatile nu trebuie administrate, ci eliminate. De aici, “razboiul” total impotriva terorismului sau armelor de distrugere in masa. Iar interesele nationale sunt urcate pana la cer, imbracate in dungile si stelele drapelului national.

Aceste diferente sunt evidente de ceva vreme incoace. Ele au fost adevaratul motiv pentru sirul de neintelegeri din timpul razboiului civil iugoslav din anii ‘90. Dar ele au fost scoase la lumina in dialogul surzilor privitor la chestiunea irakiana.

Americanii nu au putut intelege de ce Natiunile Unite ar trebui considerate ca fiind autoritatea suprema in dreptul international al europenilor. Insasi aceasta problema li s-a parut absurda.

Pentru americani, razboiul trebuia sa reafirme autoritatea Natiunilor Unite in ochii Europei, insa, el ar fi fost sinonim cu infrangerea ONU. Americanii s-au ingrijorat de potentialul pericol reprezentat pentru ei de armele irakiene. Europenii - care, de fapt, se aflau mult mai aproape de raza de actiune a rachetelor lui Saddam - au preferat sa se ingrijoreze in privinta suferintelor poporului irakian.

Ar fi frumos sa credem ca lucrurile ar fi stat altfel daca la Casa Alba s-ar fi aflat un presedinte mai plastic decat George Bush. Poate, dar de obicei se uita ca Bill Clinton - recent canonizatul sfant al stangii europene - a fost presedintele SUA care a furnizat, in mod ilicit, arme musulmanilor bosniaci si croati in anii ‘90, si cel care a declansat, in cele din urma, razboiul din Kosovo, in ciuda faptului ca nici o rezolutie a Consiliului de Securitate ONU nu a fost definitivata in nici una dintre aceste chestiuni.

Din mai multe motive, pozitia lui Clinton in privinta Iugoslaviei a avut suporteri puternici in randul stangii europene. Cu toate acestea, actiunile lui in Balcani cu un deceniu in urma nu au fost atat de diferite de comportamentul lui Bush in privinta recentei crize din Irak: aceeasi atitudine neeleganta in privinta rezolutiilor Consiliului de Securitate al ONU care nu conveneau administratiei americane, aceeasi preferinta pentru un razboi scurt care sa rezolve o chestiune pe termen lung si un dispret similar fata de orice guvern european care nu stie ce e mai bine pentru sine. Recenta disputa in privinta Irakului nu e doar o neintelegere temporara, ci o ciocnire a doua atitudini diferite, ciocnire care pare sa fie din ce in ce mai dramatica la fiecare criza internationala.

Catelusul americanilor

Cu un deceniu in urma, absenta ocazionala a unui consens transatlantic era privita, invariabil, drept un esec diplomatic major. Astazi, unanimitatea cu Washington-ul in orice privinta este vazuta in mod normal in Europa drept o umilinta, inca o dovada a incapacitatii Europei de a sta pe propriile picioare.

Disputa in privinta Irakului nu a fost atat o cearta transatlantica, ci mai degraba o dezbatere interna intre guvernele europene, luate separat, in privinta atitudinii lor fata de SUA. Caracterizarea prim-ministrului britanic Tony Blair drept “catelusul americanilor” - initial promovata de mass-media britanice, dar apoi preluata, sotto voce, de politicieni-cheie ai Europei - a parut sa nici nu mai aiba nevoie de dovezi: era evident de la sine, din faptul ca Blair a refuzat sa critice Washingtonul in mod public.

La fel, pretentiile liderilor francezi si germani de a reprezenta adevaratele sentimente ale Europei nu au fost nici ele substantiate in vreun fel, caci erau dovedite, nu-i asa, prin simplul act de opozitie fata de orice dorea America.

Strigatele de furie care au intampinat publicarea unei scrisori redactate de opt lideri europeni, care sprijineau pozitia SUA fata de Irak, au fost revelatoare. Nu s-a discutat critic ceea ce acesti opt lideri spuneau in scrisoarea lor; furia a fost directionata catre ideea ca niste europeni aveau temeritatea de a nu fi de acord cu partenerii lor continentali si de a lua, in schimb, partea Washingtonului.

In trecut, in cazul unor astfel de ciocniri, prima regula a tuturor politicienilor era sa fie rezervati. De data aceasta, insa, cancelarul german Gerhard Schröder a folosit disputa ca platforma centrala a campaniei sale de realegere. Tactica a dat roade, servind drept lectie pe care alti lideri europeni nu o vor uita: poate ca disputele transatlantice sunt neplacute, dar sunt de mare ajutor in recoltarea voturilor.

Concluzia e evidenta - vechea traditie a parteneriatului transatlantic a fost acum inlocuita de instinctul de diferentiere: ideea ca starea de lucruri naturala si chiar dezirabila este ca europenii sa fie in dezacord cu americanii si, daca se poate, sa articuleze acest dezacord la unison.

Vechi sau nou

Doua alte evenimente au subliniat acest lucru. Se poate ca secretarul de stat american Donald Rumsfeld sa fi fost nediplomatic si simplist atunci cand a declarat ca Franta si Germania reprezinta vechea Europa, dar afirmatia a deranjat la Paris si Berlin, pentru ca era fundamental adevarata. Fostele tari comuniste care acum se vor alatura atat Uniunii Europene, cat si NATO aduc acestor organizatii o perspectiva noua in privinta relatiilor transatlantice.

Noile state membre resimt datoria pe care o au fata de Statele Unite pentru ajutorul primit in lupta impotriva dictaturii.
Ele privesc cu suspiciune incapacitatea Europei occidentale de a contempla folosirea fortei, caci ele cred ca tocmai aceasta a fost cauza pentru care Europa de Est a fost lasata, decenii intregi, sa putrezeasca in pantecele imperiului sovietic.

De asemenea, ele nu sunt convinse de argumentul ca Natiunile Unite ar trebui sa fie arbitrul suprem al legalitatii universale. Ideea ca Rusia poate circumscrie actiunile americanilor ramane nefasta in oricare dintre fostele state comuniste. Dar, mai presus de orice, est-europenii nu aplauda tentatia occidentalilor de a ii atrage in cursa pe americani. Acesta ar putea fi un sport venerabil si uneori placut la Paris, dar nu si in Varsovia, Bucuresti sau Vilnius. In mod ironic, dat fiind numele sau, noua Europa impartaseste sentimente pe care vechea Europa prefera sa le uite.

Dar aceasta nu inseamna - asa cum spera, evident, Washingtonul - ca disputa transatlantica va pali odata cu largirea NATO si UE. Noile membre - foste tari comuniste - sunt relativ sarace si mici. Intrucat nu isi pot permite sa supere constant Franta si Germania, politica lor preferata va fi sa pastreze tacerea, in vreme ce fratii lor mai mari de pe continent vor lansa atacuri verbale asupra Americii.

Diferenta este ca atat Washingtonul, cat si statele europene mari le vor forta, periodic, sa faca alegerea. Doar in decursul ultimului an, noua Europa a fost obligata sa opteze pentru Europa sau SUA nu numai in problema Irakului, ci si in privinta pozitiei Washingtonului fata de Tribunalul Penal International. Cand Romania a decis sa sprijine deschis pozitia Washingtonului in privinta jurisdictiei Tribunalului, imediat a fost acuzata ca e ne-europeana.

In esenta, pare sa se intample exact ceea ce toata lumea continua sa nege ca s-ar intampla - testul de apartenenta la Europa este acum considerat a include, de la sine, respingerea pozitiei americane. Aceasta atitudine va produce, cu siguranta, noi dispute intre SUA si Europa, mai greu de administrat si mai acute.

Cea mai tragica implicatie a acestor hartuieli diplomatice este prapastia militara crescanda dintre Europa si America. Prapastia se adanceste din cauza a doua curente simultane: refuzul unor figuri europene centrale - mai ales al Germaniei - de a investi in aparare si cresterea uriasa a bugetului de aparare al SUA. Desigur, Marea Britanie si Franta si-au sporit cheltuielile militare pentru a obtine arme de razboi cu raza lunga de actiune. Merita amintite si eforturile tarilor europene mai mici. Dar realitatea ramane ca, dincolo de cateva specializari de nisa, armata americana nu are nevoie de Europa pentru nici o operatiune militara.

Coalitia celor cu aceeasi vointa

Europenii raman utili din punct de vedere politic, in parte deoarece nici o administratie americana nu doreste sa fie perceputa ca luptand pe cont propriu si in parte pentru ca imaginea SUA, ca lider al unei coalitii, linisteste opinia publica americana, careia ii da de inteles ca americanii lupta in slujba umanitatii.

Curios, asadar, ca un anumit simt al unilateralismului american merge mana in mana cu o dorinta sporita de construire a unei coalitii.

Dar, asa cum a aratat criza din Irak, exista limite importante ale unor astfel de coalitii. In primul rand, deoarece SUA nu au nevoie de contributii militare majore, nici numarul total al soldatilor, nici capacitatile de lupta ale membrilor coalitiei nu conteaza prea mult. Astfel, o putere importanta precum Marea Britanie ar putea fi corelata, in orice configuratie, cu un sir de tari nerelevante din punct militar, doar pentru a completa numarul de membri ai coalitiei.

In al doilea rand, din cauza ca Pentagon-ul priveste adesea astfel de tari ca pe un dezavantaj in campul de lupta, SUA nu sunt, de obicei, pregatite sa plateasca un pret politic foarte mare pentru ca ele sa se alature coalitiei. Washingtonul nu cere mult, dar nici nu ofera mult. In fine, coalitia se poate schimba in functie de criza sau de calculele politice. Structura grupului este relativ neimportanta, atata vreme cat ingaduie Statelor Unite sa anunte inceputul ostilitatilor de pe fundalul unei multimi de drapeluri nationale.

Acesta nu este doar un fenomen trecator. Lectia pe care americanii au invatat-o in razboiul din Kosovo a fost ca nu trebuie sa se mai plaseze niciodata in postura de a furniza cele mai multe echipamente militare si, in acelasi timp, de a asculta sfaturi privitoare la cum trebuie condus razboiul, venite din partea unor tari al caror teritoriu e adesea mai mic decat cel al unei baze militare de antrenament din Statele Unite.

Acest lucru a fost evident in Afganistan, cand SUA au multumit politicos NATO pentru exprimarea solidaritatii, dar au transmis Aliantei sa stea deoparte. In timpul recentei crize din Irak, americanii au vrut sa faca mai mult, creand un rol de nisa pentru NATO, in special in protejarea tarilor vecine, precum Turcia.

Washingtonul era pregatit sa intampine opozitie din partea Frantei, o tara care a parasit, cu decenii in urma, structurile superioare de comanda ale NATO. Dar decizia Germaniei - pana atunci, un puternic sustinator al NATO – de a sprijini opozitia Frantei la orice efort NATO a avut implicatii uriase. Toate organizatiile umanitare s-au pregatit pentru iminentul razboi din Irak, dar NATO, cea mai puternica alianta militara din lume, a fost initial impiedicata sa faca planuri de aparare privitoare la singurul sau membru de la granita cu Irakul. Democratii si republicanii din Washington nu vor uita niciodata acest episod bizar.

Realitatea sub lupa

Paradoxal - dat fiind actualul ton al dezbaterilor - se pare ca perioada de dupa razboiul cu Irakul va oferi Europei si Statelor Unite nenumarate ocazii de a repara relatiile. In toate razboaiele recente, armata americana a fost nerabdatoare sa termine treaba si sa plece cat mai repede posibil, de obicei lasand sarcina de a culege resturile, sau de a “reconstrui” natiunea, cum o numeste Washingtonul, in sarcina europenilor.

Nu si de data asta, pentru ca trupele SUA vor fi, acum, hotarate sa ramana in Irak ceva mai multa vreme. Astfel, europenii care au criticat cel mai fervent Statele Unite isi vor putea schimba parerea, avand ocazia sa participe la dezarmarea si reconstructia Irakului alaturi de fortele americane.

Dar chiar si atunci, calmarea disputelor va fi de scurta durata. Mai devreme sau mai tarziu, isi vor face aparitia acuzatiile privitoare la implicarea unor companii europene in comertul cu Irakul pe vremea embargoului impus regimului Saddam Hussein, si aceste acuzatii vor otravi atmosfera de impacare de ambele parti.

Iar Washingtonul nu va ignora realitatile curente. Germania - cea mai puternica tara a Europei - va ramane balena esuata a continentului, o galma fara mari pretentii militare, din ce in ce mai indepartata de America, incapabila sa isi rezolve problemele economice si cu un guvern slab, mereu in pragul colapsului.

Franta isi va rafina tacticile de intepare a Washingtonului, un hobby ridicat acum la gradul de arta.

Tarile mai mici foste comuniste vor continua sa se ingrijoreze din cauza acestor dispute, dar vor fi incapabile sa le influenteze in vreun fel. Iar Marea Britanie va incerca in continuare sa actioneze ca pod transatlantic, ceea ce ii va atrage lovituri dure din partea multor europeni.

Intre timp, Washingtonul va privi din ce in ce mai mult Europa ca pe o masa amorfa de state bogate, dar slabe, care pot fi alese unul cate unul sau in grup pentru a forma coalitii, daca Statele Unite le vor conduce si doar daca pretul politic cerut in schimb nu e prea mare.

Criza irakiana este nu atat un prim semnal sau un accident izolat, cat concluzia logica a unui proces istoric. Legaturile transatlantice au fost formate intr-o vreme cand ambele parti aveau de infruntat un dusman comun. Ele ar fi supravietuit disparitiei dusmanului, daca ar fi impartasit aceeasi abordare a crizelor internationale. Dar aceste relatii nu mai pot fi mentinute atunci cand Statele Unite au prioritati strategice diferite si o perspectiva radical diferita asupra noilor amenintari.

Viitorul consta in aranjamente transatlantice ad-hoc, situatii temporare in c are europenii vor fi intotdeauna pe locul al doilea. Pentru tari precum Romania, acesta nu este neaparat un dezastru, daca fiecare guvern roman ce va veni la putere isi va aminti ca intotdeauna va servi mai bine interesele Romaniei daca se va asocia mai degraba cu SUA si Marea Britanie, decat cu ciudata structura pe care o creeaza acum francezii si germanii. Dar, pentru restul Europei, situatia curenta apare ca o adevarata calamitate. Si este ironic ca cele doua continente, care altminteri se cunosc atat de bine, au avut nevoie de Saddam pentru a le da pe fata disensiunile crescande.

* Dr. Jonathan Eyal este director de studii la Royal United Services Institute din Londra.