Davutoğlu pleacă, politica Turciei rămâne aceeași

Anunțul din 5 mai privind demisia lui Ahmet Davutoğlu, premierul Turciei, a zguduit ca­pi­ta­lele europene. Soarta lui a fost decisă de Par­tidul Justiției și Dezvoltării (AKP), care i-a re­tras încrederea, pregătind te­renul pentru alegerea unui nou șef al mișcării și un nou pre­mier. Nimeni nu se în­doia că cel care inițiase schim­barea era președintele Erdoğan. Im­pactul considerabil al știrii, mai ales în Europa, se datora fap­tului că apăreau astfel se­rioase semne de întrebare pri­vind disponibilitatea Ankarei de a implementa acordul din­tre UE și Turcia referitor la controlul fluxului de migranți. Davutoğlu era cel care reușise să ajungă la o înțelegere în această privință cu cancelarul german Merkel. Astfel, se crease în spațiul european impresia falsă că primul mi­nistru Davutoğlu deține, de facto, puterea executivă în stat, fiind autonom față de pre­ședintele Erdoğan în formularea politicii ex­ter­ne. În plus, comentariile cumpătate și tonul di­plomatic adoptat de către Davutoğlu dă­deau speranțe europenilor că o colaborare cu gu­vernul turc în chestiunea delicată a mi­gra­ției are șanse de izbândă.

Ca reacție la anunțul demisiei premierului turc, principalul lider de opoziție, Kemal Kılıç­da­roğlu, președintele Partidului Popular Re­pu­blican, a ținut să remarce că deciziile în AKP sunt luate în fapt de către Erdoğan, în ciuda fap­tului că Davutoğlu câștigase ultimele două runde de alegeri, primind sus­ținerea a 24 milioane de ce­tă­țeni. Lucru confirmat chiar de Davutoğlu, care a spus că demisia sa nu este o decizie proprie, ci e o necesitate.

E limpede că amândoi erau conștienți că alegătorii turci votează în principal pentru niș­te idei fundamentale pre­cum cele promovate de AKP, care militează pentru schim­barea regimului de guvernare, de la republică parlamentară la una prezidențială, cu un ac­cent sporit pe dimensiunea religioasă mu­sul­ma­nă și pe cea istorică, glorificând apogeul Im­periului Otoman. Personificarea lor rămâne figura lui Erdoğan, liderul indiscutabil al AKP. În contrast, programul opoziției are ținte la fel de clare: prezervarea democrației par­la­men­tare, accentuând dimensiunea laică a re­pu­blicii, precum și moștenirea kemalistă, în de­trimentul religiei și al trecutului imperial.

De altfel, deși Kılıçdaroğlu încearcă să se pre­zinte drept un campion al valorilor demo­cra­tice, probabil că, într-o situație asemănătoare, tipul de reacție a partidului său ar fi fost asemănător. În Turcia funcționează capcana „disciplinei de partid“, iar alinierea aleșilor poporului la viziunea liderilor este obligatorie.

Presa turcă vehiculează două motive care l-ar fi determinat pe Erdoğan să îi retragă în­cre­derea lui Davutoğlu: reticența premierului de a apela la sprijinul altor partide, în vederea ma­jorității necesare pentru schimbarea Cons­tituției și a formei de guvernare; tendința lui Davutoğlu de a lua decizii de politică externă fără aprobarea lui Erdoğan.

De facto, Turcia este deja o republică pre­zi­dențială, în care rolul primilor miniștri este doar unul operațional, acela de a transpune în practică ideile liderului real. În timpul con­gresului AKP, ministrul Justiției, Bekir Bozdağ, a ținut să sublinieze fără echivoc că „AKP va continua să fie partidul lui Tayyip atât timp cât oamenii spun «AKP este partidul lui Tayyip». Este imposibil de conceput un AKP separat de președinte sau că președintele es­te separat de partid. Partidul AKP are doar un lider – președintele nostru, Recep Tayyip Er­doğan“. Noul primier, Binali Yıldırım, a precizat și el că „scopul guvernului va fi acela de a înfăptui republica prezidențială“.

Poate Europa să formuleze un răspuns politic coerent față de Ankara?

Soarta tragică a refugiaților sirieni a favorizat colaborarea între UE și Turcia, iar posibila ri­di­care a vizelor ar fi un pas uriaș. Dar tot mai multe voci de pe vechiul continent, politicieni și societate civilă, acuză guvernul turc că în­gră­dește drepturile democratice și libertatea de exprimare. Evenimente din ultimele luni au întărit această impresie: preluarea de că­tre guvern a celui mai mare ziar de opoziție (Za­man), condamnarea jurnaliștilor care au in­vestigat implicarea serviciilor secrete turcești în războiul sirian, arestarea mai multor aca­demicieni care au semnat o petiție în care ce­reau încetarea operațiunilor militare contra kurzilor din sud-estul țării.

Amestecarea chestiunii privind îngrădirea drep­tu­rilor civile în Turcia cu aceea a ridicării vizelor este însă contraproductivă, întrucât ide­ea de „a pedepsi“ guvernul turc ar avea re­per­cusiuni mai grave tocmai asupra celor ca­re susțin aderarea țării la UE. Vor fi afectate le­găturile personale și comerciale ale cetă­țe­nilor turci care înțeleg beneficiul relațiilor din­tre UE și Turcia.

Guvernele europene au în față o imagine cât se poate de clară a direcției politicii turcești. Ele nu pot însă să influențeze agenda Ankarei decât prin cultivarea unei colaborări strânse, prin definirea intereselor comune. Liderii eu­ro­peni ar trebui să lucreze în mod egal cu gu­vernul turc, cu partidele de opoziție și cu so­cietatea civilă, în scopul obținerii unor be­ne­ficii pentru ambele părți și să nu caute scuze pen­tru abandonarea relațiilor bilaterale.