Egipt: miza unei dezbateri semantice

Din păcate sau din fericire, ecuaţia politică din Egipt nu a fost niciodată atât de simplă încât să permită răspunsuri fără echivoc.

Debarcarea preşedintelui Muhammad Mursī din fruntea statului egiptean, sur­prin­ză­toare pentru unii (cei mai mulţi), aş­tep­tată (unii, mai îndrăzneţi, spun chiar „pre­gătită“) de ceva timp de că­tre alţii, a stârnit co­men­tarii pe care am putea să le încadrăm cel mai bine în categoria dezbaterilor se­man­tice: a fost sau nu o lo­vitură de stat? De ce să fie răspunsul la această în­tre­bare atât de necesar? Poate schimba cursul eve­ni­men­telor de pe teren? Cel mai probabil da, în rău şi mai rău, în cazul unui răspuns afirmativ. Am privit, as­cu­l­tat şi încercat să înţelegem comunicatul citit de către Abdel Fattāh as-Sīsī şi în altă cheie decât cea propusă de armată, aşa cum invocarea în exces (de zeci de ori în­tr-un discurs de câteva minute) a prin­ci­piului „legitimităţii“ de către preşedintele Mursī ne-a făcut să devenim suspicioşi fa­ţă de corecta şi oportuna sa întrebuinţare. Analiştii arabi s-au împărţit în două ta­bere pe care le poţi uşor identifica după ori­entarea ideologică a platformelor publice unde îşi exprimă opinia. Şi liderii arabi sunt împărţiţi în reacţie, de asemenea fără să ofere surprize prea mari faţă de linia po­litică generală în relaţia cu Egiptul condus de preşedintele Mursī, exponent politic al Fraţilor Musulmani egipteni.

De ce nu este lovitură de stat?

În primul rând, pentru că armata nu-şi do­reşte puterea pentru sine, ci este un „organism“ care lucrează în acord cu do­rinţele exprimate de popor şi pentru îm­plinirea acestora; este un gardian al drep­tului poporului la bună guvernare şi res­pectarea principiului de maslaha cāmma (in­teres public, comunitar), specific tra­di­ţiei politice a acestui spaţiu. În acest fel mo­tivează majoritatea analiştilor arabi in­tervenţia armatei, „salvatoare“, cum o nu­mesc cei mai mulţi, pentru soluţionarea si­tuaţiei străzii egiptene. Argumentaţia con­tinuă laolaltă cu prezentarea motivelor ca­re justifică intervenţia. Preşedintele Mursī nu a înţeles că Egiptul nu poate fi condus prin ig­no­rarea desăvârşită a opo­zi­ţiei, indiferent de ori­en­ta­rea acesteia. Apelul la di­a­log naţional a venit prea târ­ziu, iar sfaturile date de secretarul de stat american cu ceva timp în urmă, în sensul formării unui gu­vern de uniune naţională, au fost ignorate de către preşedintele Mur­sī. Apoi, cei mai mulţi dintre comentatorii arabi vorbesc deschis despre procesul de ikhwan-izare (derivat de la denumirea în limba arabă a Fraţilor Musulmani, în­sem­nând popularea cu cadre proprii a tuturor nivelurilor de decizie, superioare şi in­fe­ri­oare, ale ţării) a structurilor politice in­ter­ne şi de practicarea unei politici con­flic­tuale cu celelalte forţe politice, dar şi cu principalele instituţii de tradiţie ale sta­tului, printre care armata. Nu e mai puţin invocat faptul că guvernarea Fraţilor Mu­sul­mani nu a ştiut să-i atragă de partea sa şi să-i integreze în proiectul de viitor al ţă­rii pe tinerii revoluţiei, sistematic mar­gi­na­lizaţi, pe care armata i-a recuperat, cel pu­ţin la nivel de discurs, până în acest mo­ment.

Un alt argument oferit de perspectiva jus­tificativă a acţiunii militare este chiar lip­sa de legitimitate a guvernării Mursī. Cele 20 de milioane de semnături împotriva po­liticilor preşedintelui şi ale mişcării din ca­re provine, la care se adaugă tot cam atâ­tea milioane de participanţi la pro­testele de stradă de acum câteva zile, par să fie argumentele finale. La fel de interesant, poate mai interesant, este rezultatul unor sondaje de opinie făcute pe parcursul ul­timelor patru-cinci luni de diverse or­ga­nisme – institute de statistică şi ONG-uri din Egipt şi din afară –, care certifică cu puterea de necombătut a cifrelor cum pre­şedintele Mursī a pierdut aproape tot spri­jinul popular. Astfel, dacă la momentul ale­gerii sale ca preşedinte al ţării se bucura de o susţinere de 78%, la sfârşitul lunii mai 2013 mai avea 32% din simpatia populară, sentiment evaluat în luna iunie 2013 la nu­mai 25%. Amintim în treacăt că, tot acum câ­teva luni, răzbăteau din Egipt ştiri nu toc­mai plăcute despre închiderea unor ONG-uri, inclusiv occidentale, şi arestarea sau expulzarea membrilor acestora pentru acţiuni care ar fi periclitat siguranţa ţării.

Nici în plan extern nu pare că preşedintele debarcat are mai multă susţinere. Cu ex­cepţia forţelor politice de orientare relativ similară, liderii statelor arabe par să agre­eze soluţia propusă de armată, mai ales că, se afirmă în cele mai multe luări de po­ziţie, armata a încredinţat puterea Curţii Constituţionale, o instituţie care şi-a câş­ti­gat prestigiul prin opoziţia la decizia po­li­tică atât în era Mubārak, cât şi în perioada postrevoluţionară. Mai mult, gestul ar­ma­tei a reuşit, caz destul de rar în istoria re­centă a Egiptului, să reunească consensul for­ţelor politice şi religioase, de la Hizb an-Nūr, formaţiunea politică salafistă ra­dicală, până la conducerea universităţii is­lamice al-Azhar şi a Bisericii Copte. De la regele Arabiei Saudite şi ministrul de Ex­terne emiratez până la preşedintele Siriei, Bashshār al-Asad, liderii arabi apreciază ca oportună intervenţia armatei „pentru a scoate Egiptul dintr-un tunel al cărui ca­păt Dumnezeu ştie unde ar fi fost“, ca să-l cităm pe regele Abdallah ben Abdel Azīz.

De ce este lovitură de stat?

Ca să răspundem la această întrebare, ne vom sprijini pe linia de discurs a Fraţilor Musulmani, a aliaţilor lor ideologici, dar şi a unei părţi a populaţiei egiptene. Res­pec­tând jocul democratic instituit ca rea­litate politică, chiar dacă ezitantă, după că­derea lui Mubarak, Fraţii Musulmani au participat la alegerile prezidenţiale de­sem­nându-şi un candidat, pe Muhammad Mur­sī. Acesta a câştigat alegerile devansându-l doar cu câteva procente pe con­tra­can­di­datul său Ahmad Shafīq. A urmat o pe­ri­oadă ezitantă, nu lipsită de situaţii con­fli­c­tuale pe plan intern şi încercări de recu­perare a unui loc pierdut sau pe cale de a se pierde, în plan extern. Situaţia eco­no­mică s-a înrăutăţit, iar împrumuturile ex­terne au devenit o obişnuinţă, mai mult, o necesitate. Pe acest fond, Mursī şi partidul său, fără o structură politică bine orga­ni­zată şi fără experienţă de guvernare, poate chiar fără o strategie naţională coerentă, au căzut în tentaţiile puterii. Colorarea în­tr-o singură nuanţă a vieţii politice egip­tene a stârnit nemulţumiri uriaşe şi temeri faţă de căderea în izolare, faţă de închi­de­rea ţării pe o perioadă lungă de timp. Şi to­tuşi, Mursī şi Fraţii Musulmani au fost aleşi democratic, prin vot liber exprimat, ca şi Frontul Islamic din Algeria în anii ‘90 ai secolului trecut, ca şi Hamasul în 2006. Principiul democratic, şi nu numai la nivel tehnic, de realizare, este pus în discuţie. Suntem cu dezbaterea, aplicabilă nu nu­mai situaţiei egiptene din acest moment, în punctul în care ar trebui să alegem între „ceea ce este democratic“ şi „ceea ce este în interesul poporului“. Din păcate sau din fericire, ecuaţia politică din Egipt nu a fost niciodată atât de simplă încât să permită răspunsuri fără echivoc.

* Laura Sitaru este lector dr. la Secţia de limba arabă a Universităţii din Bucureşti şi cercetător la Institutul Diplomatic Român.