Din nou despre abuzul în serviciu și efectele condamnărilor penale

Abuzul în serviciu a mai făcut obiectul ana­lizei CCR în Decizia 405/2016, când sen­sul noțiunii de îndeplinirea în mod de­fectuos a atribuțiilor a fost limitat la în­de­plinire cu încălcarea legii. CCR a subliniat că răs­pun­derea penală trebuie să in­ter­vină doar ca ultima ra­tio atunci când consecințele încălcării legii nu pot fi în­lăturate prin alte forme de răspundere. cum ar fi răs­pun­derea civilă, disci­pli­na­ră sau administrativă. Adi­că nu orice încălcare a legii atrage răspunderea penală pentru infracțiunea de abuz în serviciu. Infracțiunea de abuz în serviciu este una de rezultat: pentru existența ei este nevoie să se producă o pagubă, o vătămare sau un folos necuvenit. De la aceste două ele­mente pleacă toată discuția despre ne­ce­si­tatea instituirii pe cale legislativă a unui prag valoric care să elimine din justiția pe­nală dosarele privind fapte care au generat pagube minore care pot fi reparate pe alte căi. Lipsa acestui prag e esența criticii for­mulate în 2017 la CCR.

În Decizia 405/2016, CCR constată că, în pre­zent, orice acțiune sau inacțiune a per­soanei care se circumscrie calităților cerute subiectului activ, indiferent de gra­vitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă re­zer­ve în a aprecia că aceasta a fost voin­ța legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu.

CCR reține că sarcina aplicării prin­ci­piu­lui ultima ratio revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, or­ga­nelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că res­pon­sa­bi­li­tatea de a reglementa și apli­ca, în acord cu prin­cipiul anterior menționat, prevederile privind „abu­zul în serviciu“, ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (parlament / guvern), cât și de organele judiciare — Ministerul Public și instanțele judecătorești —, in­di­fe­rent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare.

În Decizia 362/2017, CCR constată că în ul­timul an nu au intervenit modificări le­gis­lative care să răspundă criticilor for­mu­late anterior și reiterează că dispozițiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg şi în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Con­venţia pentru apărarea drepturilor omu­lui şi a libertăţilor fundamentale, pre­cum și a altor cerințe fundamentale ale principiului statului de drept, această re­dactare constituind premisa unor in­ter­pre­tări și aplicări arbitrare / aleatorii. Nefiind legiuitor pozitiv, Curtea nu poate să remedieze în mod direct aceste defi­ci­en­țe și subliniază că legiuitorul are obli­ga­ția de a reglementa pragul valoric al pa­gubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din co­mi­terea faptei în cuprinsul normelor pe­nale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor si­tua­ţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor ju­ri­dice în componenta sa referitoare la cla­ritatea şi previzibilitatea legii.

Așadar, Decizia 362/2017 nu e deloc sur­prinzătoare – continuă raționamentul din Decizia 405/2016. CCR nu declară ne­cons­ti­tuțională norma incriminatoare nici de această dată, dar cere legiuitorului o in­tervenție care să limiteze aplicarea aces­teia la faptele cu adevărat grave. În acest context, Ministerul Justiției a organizat o dez­batere publică pentru a colecta opinii cu privire la nivelul pragului valoric. Au fost exprimate opinii diverse: prag de un leu, prag rezonabil, transformarea in­frac­țiunii de abuz în serviciu într-o infrac­țiu­ne de pericol, nu de rezultat. Expert Fo­rum a susținut că pragul trebuie stabilit la 1.000 de euro – acest nivel fiind în același timp rezonabil și suficient de serios pen­tru a conduce la atragerea răspunderii pe­na­le pentru fapte grave. În acest fel, în­călcările legii care generează pagube mici vor putea fi tratate prin mecanisme ad­ministrative, disciplinare sau civile, ieșind de sub incidența normei penale.

A doua decizie privește interdicția per­soa­nelor condamnate de a ocupa funcții în gu­vern – Decizia 304/2017 (sintagma cri­ti­cată este „nu au suferit condamnări pe­nale“). Avocatul Poporului a invocat lipsa de tratament egal între membrii dife­ri­te­lor puteri ale statului, faptul că pentru in­fracțiunile comise din culpă și pentru in­fracțiunile mai puțin grave această inter­dicție nu se justifică, precum și faptul că prin această formulare se introduce o in­terdicție perpetuă. CCR arată că even­tua­lele incoerențe legislative în tratamentul membrilor diverselor puteri nu intră în sfera sa de competență, ci în cea a legiui­to­rului. Cu privire la natura perpetuă a interdicției, CCR arată că sintagma „nu au suferit condamnări penale“ încetează să mai constituie o interdicţie la do­bân­direa calităţii de membru al guvernului în ceea ce priveşte persoanele care cad sub incidenţa / sunt beneficiare ale unei legi de dezincriminare sau de amnistie sau care au fost reabilitate printr-o ho­tă­râre judecătoreasă definitivă. Orice altă interpretare (…) ar fi contrară literei şi spiritului Constituţiei. Mai multe orga­ni­za­ții neguvernamentale – EFOR, GDS, CRPE, FH Romania, Funky Citizens și So­cietatea Timișoara au susținut același principiu, exemplificând cu situația rea­bi­litării, într-un amicus curiae.