De același autor
Rolul sistemului judiciar e să aplice legile, nu să le creeze.
Ne găsim astăzi în faţa unei crize fără precedent în sistemul judiciar. Nu se mai judecă decât procesele care privesc dosare cu arestaţi sau încredinţări de minori, iar judecătorii ameninţă că, dacă nu le sunt satisfăcute revendicările, vor refuza să judece şi aceste cazuri. Într-un cuvânt: haos. Ieşirea din această criză depinde de răspunsul la întrebarea: ce vor magistraţii? Aparent, protestul vizează aşezarea funcţiilor din sistemul judecătoresc în ierarhia noii grile de salarizare unică. De fapt, lucrurile sunt mult mai complexe de atât: ceea ce contează, poate chiar mai mult decât salariile care vor fi plătite începând cu 2015 (adică cele din grila unică), este nivelul la care salariile vor fi îngheţate în următorii ani.
Lucrurile au scăpat de sub control
Din nefericire pentru noi toţi, procesul redactării Legii unice de salarizare se suprapune pe o problemă mai veche a sistemului judiciar - problema sporurilor salariale pe care judecătorii şi le-au acordat, mărindu-şi astfel semnificativ veniturile. Mecanismul este simplu: magistraţii au atacat în instanţă Legea de salarizare şi au cerut să se constate fie faptul că sunt discriminaţi faţă de alte categorii profesionale, fie că unele sporuri, între timp abrogate, ar trebui să se aplice în continuare. Pe lângă sporul de risc şi solicitare neuropsihică şi sporul de confidenţialitate (despre care vom discuta în detaliu, mai jos), magistraţii au cerut şi alte beneficii financiare care să le rotunjească veniturile, cum ar fi: bonurile de creşă şi pentru magistraţii care nu au copii de vârstă preşcolară (sau chiar care nu au deloc copii), decontarea asigurărilor CASCO pentru autovehiculele personale, acordarea tichetelor de masă sau a unui litru de lapte pe zi. În total, au existat aproximativ 14 tipuri de acţiuni majore. La început, instanţele au fost timide în recunoaşterea acestor drepturi, dar, cu timpul, judecătorii au observat că această metodă de mărire a salariilor are avantajul de a rezolva problema exclusiv în interiorul sistemului judiciar, fără niciun fel de implicare din partea celorlalte două puteri. Din acel moment, lucrurile au fost complet scăpate de sub control, iar hotărârile judecătoreşti de mărire a salariilor au început să curgă râu. Trebuie spus că nicio altă categorie socială nu s-a bucurat de un tratament similar din partea justiţiei.
Sporurile principale care constituie miza întregului scandal actual sunt sporul de risc şi solicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază şi sporul de confidenţialitate în cuantum de 15%. Aceste sporuri fuseseră abrogate prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului numărul 83/2000, care modificase Legea de salarizare a magistraţilor.
Înalta Curte ignoră Curtea Constituţională
Cu privire la ambele sporuri, instanţele din ţară au dat hotărâri contradictorii, unele recunoscându-le existenţa, altele respingând acţiunile magistraţilor. De asemenea, nu toţi magistraţii au formulat acţiuni în justiţie. Astfel s-a ajuns ca, în practică, colegi de birou în cadrul aceleiaşi instanţe sau în cadrul aceluiaşi parchet să aibă salarii diferite, pentru simplul fapt că unii dintre ei introduseseră şi câştigaseră acţiunile în justiţie, iar alţii nu. Pentru rezolvarea acestei situaţii, procurorul general al României a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) cu recursuri în interesul legii, prin care a solicitat ca instanţa să stabilească soluţia corectă în această problemă, soluţie care este obligatorie pentru toate instanţele din ţară. În ambele cazuri, ÎCCJ a decis în favoarea magistraţilor, motivându-şi decizia fie pe argumente ţinând de discriminare, fie pe argumente ţinând de neconstituţionalitatea prevederilor legale care au abrogat respectivele sporuri. După această poziţionare a ÎCCJ, majoritatea magistraţilor au solicitat în instanţă recunoaşterea sporurilor, iar deciziile judecătoreşti vor fi toate favorabile, aplicându-se direct recursurile în interesul legii. Replica a venit timid, prin declaraţii făcute de oamenii politici care îndemnau la raţiune şi susţineau că rolul sistemului judiciar este să aplice legile, iar nu să le creeze. Târziu, abia în anul 2009, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională (CC) împotriva acestor practici cu ocazia unui conflict constituţional invocat de preşedintele României (Decizia 838/2009).
Miza: salarii mărite cu 65%
Această decizie a CC a fost primită cu multă iritare de sistemul judiciar. Într-un discurs la o reuniune internaţională prilejuită de aniversarea Consiliului Superior al Magistraturii, preşedintele ÎCCJ acuza CC de trădare şi de atac fără precedent la adresa justiţiei. Deşi în viitor decizia CC va împiedica sistemul judiciar să îşi mărească singur salariile, pentru deciziile deja pronunţate rezolvarea nu există. De fapt CC invalidează ca neconstituţionale practicile folosite de ÎCCJ în cele două cazuri, dar recunoaşte că nu face nimic în legătură cu deciziile deja existente. Practic, statul ar trebui să plătească drepturile restante pentru trecut (estimările arată că nota de plată se ridică la aproape 400 de milioane de euro) şi salarii mărite cu 65% pentru viitor.
Guvernul a propus magistraţilor un calendar de plată a restanţelor întins pe câţiva ani, explicând că îi este imposibil să achite aceste drepturi imediat, aşa cum solicită magistraţii. Propunerea s-a lovit de un refuz ferm din partea asociaţiilor profesionale.
De asemenea, în cadrul discuţiilor pe marginea Legii unice de salarizare, guvernul a propus acordarea unei măriri salariale mai mici de 65%. Între timp, dosarele zac (pe modelul dosarelor de mare corupţie îngropate la ÎCCJ), infractorii îşi fac de cap netulburaţi, termenele de prescripţie curg spre satisfacţia infractorilor, creanţele comerciale sau civile nu se mai plătesc, lucru care adaugă şi mai multe probleme celor deja generate de criză. //
Şantaj şi dispreţ
Sistemul judiciar şantajează celelalte puteri într-un mod complet inacceptabil, generând haos şi expunând întreaga populaţie a României unui risc, în primul rând de siguranţă, major. Sunt semne că guvernul va ceda şi că până la urmă va plăti cei 65% în plus, dar magistraţii anunţă că nu vor renunţa la protest (există şi alte drepturi salariale câştigate anterior deciziei Curţii Constituţionale care sunt aduse în discuţie). Tabloul cel mai negru ar fi ca şi alte categorii profesionale să urmeze o cale asemănătoare celei folosite de magistraţi. De ce nu, dacă merge?!
Devizele sistemului judiciar, în acest conflict, par a fi „Statul sunt eu“ şi „După noi, potopul!“. Sistemul nu negociază sporurile pe care şi le-a acordat singur prin metode pe care Curtea Constituţională le invalidează şi nu se lasă impresionat de inechităţile sociale care ar fi generate dacă le-ar fi acordată doar lor o creştere salarială de 65%, într-o perioadă în care alţi bugetari sunt daţi afară sau li se scad salariile. Doamna Pivniceru, preşedintă a AMR, în dialog cu reprezentantul unei asociaţii profesionale din educaţie, ne anunţa, referindu-se la pensiile şi salariile generoase din magistratură, că aceştia nu pot fi comparaţi cu orice nenorocit. Această atitudine sfidătoare şi lipsită total de orice urmă de empatie (calitate esenţială pentru un magistrat) exprimă exact situaţia în care ne găsim în dialogul între cele trei puteri ale statului.
În încheiere, trebuie spus că majoritatea magistraţilor sunt excedaţi de numărul de dosare pe care trebuie să le soluţioneze. Multe locuri din sistem sunt neocupate, acest lucru contribuind la supraîncărcarea celor care lucrează.
Multe instanţe şi parchete se dărâmă văzând cu ochii şi reprezintă un pericol pentru toţi cei implicaţi în actul de justiţie. Procesele durează mult, iar cetăţeanul nu mai vede în justiţie o cale pentru rezolvarea propriilor probleme. Sunt bani puţini în bugetele instanţelor şi parchetelor pentru alte cheltuieli decât cele salariale - nu mai există bani de citaţii în multe locuri. Din păcate, aceste lucruri, care sunt de fapt esenţa reformei sistemului judiciar, nu sunt nici discutate, nici rezolvate. În vâltoarea acestor zile, ele sunt complet nerelevante. //
