Imunitate sau impunitate

Deși parlamentarii dispun de imunitate, este esențial ca parlamentul să nu își depășească limitele competențelor sale înlocuind justiția, atunci când ia decizii în această materie.

Din vara lui 2012 până azi, se observă o în­grijorătoare tendință a parlamentului de a transforma imunitatea într-o veritabilă im­punitate. Vedem o poziționare cons­tan­tă a parlamentului de par­tea parlamentarilor an­che­tați, întreruptă doar de câ­teva accidente care privesc parlamentari care nu apar­țin unor grupuri par­la­men­tare semnificative. Oa­me­nii puternici sunt, în ge­ne­ral, apărați de justiție, fie că e vorba despre miniștri cu privire la care pro­cu­ro­rii cer avizarea începerii ur­măririi penale, fie că e vorba de par­la­mentari cu privire la care procurorii cer avizarea cererilor de reținere, arestare sau percheziție. Ceea ce șochează este lipsa ori­căror justificări pentru aceste refuzuri – parlamentul spune nu pentru simplul mo­tiv că poate spune nu.

Constituția României consfințește trei ti­puri de imunitate: imunitatea par­la­men­tarilor pentru declarații politice și pentru vot, imunitatea parlamentarilor cu privire la reținere, arestare și percheziție și imu­nitatea miniștrilor cu privire la începerea urmăririi penale. Imunitatea s-a născut din nevoia de a proteja politicienii îm­po­triva represiunii, pentru ca aceștia să poa­tă reprezenta neîngrădit prin declarații po­litice și prin vot interesele celor care i-au ales. Este esențial ca politicienii să nu se teamă că ar putea să devină ținta unor acțiuni șicanatorii din cauza pozițiilor pu­blice pe care le adoptă cu privire la temele principale de dezbatere publică în so­cie­tate. În mod evident, politicienii opoziției riscă să fie principalele ținte ale răz­bu­nă­rilor guvernamentale, dar, în egală mă­sură, politicienii incomozi ai puterii pot de­veni ținte dacă exprimă în anumite mo­mente puncte de vedere divergente față de poziția oficială guvernamentală. Din acest motiv, imunitatea pentru declarații politice și pentru vot este o imunitate ab­solută, o veritabilă impunitate: nimeni nu poate fi tras la răspundere în niciun fel pentru declarațiile politice și pentru voturile ex­pri­mate, indiferent cât de bi­zare sau exotice ar fi aces­tea. De altfel, acest tip de imunitate nu a ridicat în ultima vreme niciun fel de probleme în practică. Ceea ce generează îngrijorări și dezbateri în societate vi­zează celelalte două tipuri de imunitate, care creează impresia perfect justificată că par­la­men­tarii se situează deasupra legii, fiind un fel de supercetățeni.

Am văzut în cazul domnului Cozma că un parlamentar nu poate fi arestat decât dacă plenul Camerei din care face parte îi ridică imunitatea, la cererea procurorilor, in­di­ferent dacă infracțiunea care i se impută este legată sau nu de exercitarea man­da­tului de parlamentar. Am văzut în cazul domnului Chițoiu că un ministru nu poate fi investigat cu privire la infracțiuni legate de exercitarea mandatului de ministru de­cât dacă plenul Camerei din care face par­te îi ridică imunitatea la cererea pro­cu­ro­rilor. La precedentele discuții despre mo­dificarea Constituției, s-a propus eli­mi­narea acestor tipuri de imunitate, dar Curtea Constituțională în avizul emis a ex­plicat că în România imunitatea în materia penală reprezintă o garanție pentru exer­citarea neîngrădită a mandatului. În­tre­barea care se pune este care sunt limitele de discreție a parlamentului, atunci când decide în aceste chestiuni. Care este pro­cedura care trebuie urmată și cum ne asi­gurăm că parlamentul nu intervine în ches­tiuni care ar trebui să facă obiectul exclusiv al unei analize judiciare?

Nu este rolul parlamentului să analizeze probatoriul colectat în dosarul penal, nu este rolul parlamentului să se pronunțe cu privire la vinovăția celor anchetați și nici cu privire la necesitatea luării unei anu­mite măsuri – de exemplu, arestarea – în­tr-un anumit proces penal. Ceea ce ar trebui să verifice parlamentul este rezo­nabilitatea acuzațiilor prezentate de pro­cu­rori, adică să verifice că parlamentarii (unii ocupând la anumite momente func­ția de ministru) nu sunt acuzați de fapte care nu reprezintă fapte penale. Imu­ni­ta­tea ar trebui să îi protejeze pe cei care au acuzații fanteziste venite din partea pro­cu­rorilor – de exemplu, un ministru ar tre­bui să poată fi protejat de o anchetă pe­nală dacă procurorii îl acuză de faptul că a participat la o ședință de guvern, pentru simplul motiv că participarea la o ședință de guvern nu constituie în sine o faptă penală. Aici s-ar justifica o intervenție a par­lamentului pentru a domoli zelul ex­cesiv al anchetatorilor.

Cu alte cuvinte, deși parlamentarii dispun de imunitate, este esențial ca parlamentul să nu își depășească limitele com­pe­ten­țelor sale înlocuind justiția, atunci când ia decizii în această materie. Puterile statului trebuie să își exercite în mod loial com­petențele, iar blocarea activității justiției prin decizia pur discreționară a par­la­mentului este un caz evident de lipsă de loialitate în cooperarea dintre puterile sta­tului. În numeroase rapoarte adoptate de Comisia Europeană cu privire la România a fost subliniată nevoia de a circumstanția această competență a parlamentului: este nevoie ca parlamentul să se pronunțe re­pede cu privire la cererile procurorilor, es­te nevoie ca parlamentul să nu substituie justiția în aprecierea probelor și este ne­voie ca refuzurile de a ridica imunitatea să fie motivate. Așadar, refuzurile nu pot fi justificate exclusiv de majorități con­juncturale la vot, ci trebuie să se bazeze pe argumente obiective. În această ma­te­rie, parlamentul ar putea lua exemplu de la CSM, care a înțeles că este în interesul sis­temului să nu protejeze magistrații cu probleme.

Din păcate, din vara lui 2012 încoace, ve­dem că în parlament domnește bunul plac și exact acesta este motivul pentru care se discută în aceste zile despre posibilitatea ca președintele CSM să sesizeze CCR cu pri­vire la un posibil conflict constituțional între puterile statului. Conflictul rezultă nu atât din prevederile constituționale ca­re ar putea funcționa corect dacă ar fi apli­cate cu bună-credință, cât din practica ex­trem de problematică a parlamentului, ca­re abuzează de competențele sale pentru a proteja parlamentarii care comit infrac­țiuni. Constituția acordă parlamentarilor și miniştrilor imunitate, nu impunitate și nu e acceptabil ca într-un stat de drept acest tip de prevederi să fie folosite pentru a plasa anumite categorii de persoane deasupra legii. //