Jocul de uzură cu marile dosare

E pentru prima dată în istoria României când oameni importanți ajung să dea socoteală pentru felul în care s-au comportat în funcțiile publice care le-au fost încredințate. E pentru prima dată în istorie când justiția e chemată să dezlege astfel de cauze. Acesta e adevăratul test al independenței justiției din România.

După ani și ani de tergiversări, câteva din­tre marile dosare de corupție se apropie de final. Nu sunt, așa cum poate v-ați aștepta, dosarele baronilor locali – acestea zac în continuare prin un­ghere întunecate ale ins­tanțelor românești –, sunt cel al fostului premier Năs­tase și cel al fostului mi­nistru al Agriculturii Mu­re­șan. În ambele cazuri, ter­menul de prescripție se apropie de sfârșit. Năstase explica săptămâna trecută că nu este interesat de în­cetarea procesului pe prescripție și că va cere continuarea acestuia pentru a-și do­vedi nevinovăția. Ceea ce omite să spună fostul premier este că, dacă procesul va continua după împlinirea termenului de prescripție și dacă instanța îl va considera totuși vinovat de comiterea unei fapte pe­nale, aplicarea unei pedepse este im­po­sibilă. Adică domnul Năstase poate fi într-adevăr achitat după împlinirea termenului de prescripție, dar nu va putea fi, în ni­ciun scenariu, condamnat. Așadar, nu ris­că nimic cerând continuarea pro­ce­sului.

Tot la ÎCCJ și tot în aceste zile, se judecă și procesul senatorului Voicu, care pa­trona o adevărată rețea prin intermediul căreia politicienii obțineau soluții fa­vo­rabile din partea instanțelor de judecată. Acest dosar și cel care o privește pe doam­na Bârsan au zguduit din temelii justiția românească, generând pensionarea multor judecători de la Înalta Curte și deschizând drumul unor judecători mai tineri spre ins­tanța supremă. Poate că această schim­bare de generație, împreună cu schim­barea echipei de conducere de la ÎCCJ a făcut posibilă abordarea diferită a do­sa­relor complexe. Vă reamintesc faptul că, acum câțiva ani, judecătorilor care dădeau termene la interval de două săptămâni le-au fost luate dosarele, căci le judecau prea re­pe­de. Acum asta a devenit re­gula la ÎCCJ în dosarele ca­re se apropie de pre­scrip­ție. E o schimbare în­cu­ra­ja­toare, chiar dacă vine târ­ziu (spe­răm nu prea târ­ziu).

Sunt dosare grele cu in­culpați influenți care nu se jenează să facă uz de toate armele pe care le au la dispoziție. Năstase transmitea mesaje către noul guvern și către ministrul Justiției de pe treptele ÎCCJ și cerea ajutorul jurnaliștilor pentru identificarea articolului din lege care să îi permită să solicite trimiterea Inspecției Judiciare la ÎCCJ. Acum câțiva ani, acest tip de atitudine i-ar fi inhibat pe ju­de­cători. Sperăm că România s-a schimbat și că judecătorii de la ÎCCJ înțeleg că sunt protejați total de influențele oricărui po­li­tician, fie el chiar mentorul premierului.

Zecile de excepții ridicate în sală în speranța că măcar una dintre ele va ge­ne­ra încă o amânare a procesului fac parte din aceeași strategie distructivă. Cea mai ridicolă dintre aceste excepții îmi pare cea prin care avocatul lui Năstase contestă faptul că acest dosar este judecat exclusiv de judecători de penal, și nu și de ju­decători de la alte specialități – civil, ad­ministrativ, comercial. E ca și cum te-ai plânge că la o operație de transplant de cord participă exclusiv specialiști în acest domeniu, nu şi profesori universitari de istorie sau avocați de prestigiu. Dincolo de conținutul concret al acestor excepții, ceea ce arată ele este teama. Teama de a intra în discuția de fond – cea care pri­vește chiar faptele penale de care este acu­zat fostul premier.

În sală a fost o atmosferă extrem de ten­sionată, care transpare din relatările lui Attila Biro (HotNews) și Cristi Ciupercă (România liberă). E natural, pentru că miza acestor procese e uriașă. Se joacă la uzură, ca în­tr-un meci de tenis al cărui set decisiv e întrerupt de nenumărate reprize de ploaie şi care durează deja de câteva ore. Pro­curorii de ședință trec, probabil, prin cele mai dificile momente din întreaga lor carieră profesională. Pe lângă confruntarea cu echipe ample de avocați, ei trebuie să își țină nervii în frâu, atunci când dez­baterea judiciară se învârte în cerc în jurul locului unde stă în sală procurorul (ches­tiune care putea să fie rezolvată de mult, prin construirea unor săli de ședință po­trivite). Când, după multe luni de ju­decată, procurorul cere instanței aplicarea unei pedepse de 9 ani de închisoare (în do­sarul Voicu), în conformitate cu Ghidul de in­dividualizare a pedepselor emis de ÎCCJ, cred că ne aflăm în fața unui mo­ment istoric.

Nu-s vorbe mari. E pentru prima dată în istoria României când oameni importanți ajung să dea socoteală pentru felul în care s-au comportat în funcțiile publice care le-au fost încredințate. E pentru prima dată în istorie când justiția e chemată să dezlege astfel de cauze. Acesta e ade­vă­ratul test al independenței justiției din România. //