De același autor
Dacă tot suntem într-un an electoral, poate nu e rău să privim un pic în urmă şi să vedem cum arată Parlamentul României şi cam ce am putea să facem să fie altfel mâine.
Astăzi, deţinem un record în Europa în privinţa numărului de parlamentari trimişi în judecată şi condamnaţi pentru fapte de corupţie. În 2012, instanţele au pronunţat hotărâri de condamnare definitive cu executare pentru deputatul Virgil Pop (5 ani) şi pentru fostul deputat Emilian Cutean (5 ani), două hotărâri nedefinitive de condamnare în cazurile fostului premier Adrian Năstase (2 ani cu executare, respectiv 3 ani cu suspendare), precum şi hotărâri nedefinitive de condamnare la 3 ani cu executare pentru foştii miniştri ai Agriculturii Decebal Traian Remeş şi Avram Mureşan. În anul 2011, au mai fost condamnaţi definitiv la pedepse cu suspendare deputaţii Ilie Morega şi Mihai Popescu, precum şi fostul deputat Mihail Sireţeanu. În acelaşi an, au fost condamnaţi nedefinitiv fostul ministru al Agriculturii Avram Mureşan (7 ani cu executare), senatorul Şerban Mihăilescu (1 an cu suspendare) şi deputatul Eugen Bădălan (4 ani cu suspendare).
Privind la acest tablou sumbru, înţelegem mai uşor de ce fiecare iniţiativă legislativă discutată de parlament îngrijorează, de ce ne aşteptăm la ce e mai rău, atunci când dintr-un motiv sau altul legislaţia penală, în general, şi cea anticorupţie, în special, sunt discutate de forul nostru legiuitor. Totuşi, cum am ajuns aici? Să fie oare electoratul român îndrăgostit de oamenii cu probleme de integritate? Să fie aceştia, într-adevăr, modelele sociale de care românii se simt aproape?
Cred că, pe lângă vinovăţiile personale, repartiţia cazurilor de corupţie oarecum uniform la toate partidele politice ar trebui să ne conducă la concluzia că avem şi o problemă de sistem. Finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale rămâne o zonă gri. După fiecare campanie, organizaţiile neguvernamentale publică rapoarte prin care arată că banii cheltuiţi sunt de câteva ori mai mulţi decât cei raportaţi a fi colectaţi. Organele de control administrativ închid înţelegător ochii, sugerând că e inutil să facă ceva atâta timp cât toate partidele încalcă aceste reguli. Totuşi, aceşti bani nu cad din cer. Ei sunt colectaţi de partide şi candidaţi prin metode care depăşesc limita legii, iar cei care contribuie la acoperirea cheltuielilor de campanie aşteaptă apoi beneficii de la cei pe care i-au ajutat să ocupe o funcţie publică. Se intră astfel într-un cerc vicios al dependenţelor reciproce cu binecuvântarea tăcută a statului. În dosarele care ţin prima pagină a ziarelor, în ultima vreme vedem că justiţia penală încearcă să suplinească inacţiunea organelor de control administrativ, acolo unde faptele sunt suficient de serioase pentru a putea fi catalogate ca infracţiuni. Condamnarea fostului premier Năstase la 2 ani cu executare pentru finanţarea ilegală a campaniei electorale este doar cea mai vizibilă dintre aceste decizii.
Ca şi în alte domenii, lăsarea controlului finanţării partidelor politice cu totul în grija justiţiei penale este o soluţie păguboasă. În primul rând, pentru că jusţitia penală are resurse limitate şi nu poate urmări toate faptele de încălcare a legii. În al doilea rând, nu toate faptele sunt suficient de grave – sau nu pentru toate se poate colecta material probant –, pentru a putea fi încadrate la categoria infracţiuni. Să nu uităm că în acest domeniu părţile implicate nu se află decât foarte rar pe poziţii conflictuale. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, vorbim despre înţelegeri de pe urma cărora atât politicianul, cât şi finanţatorul profită. Singurul care pierde este bugetul de stat şi, pe cale de consecinţă, cetăţeanul. În pofida îngrijorărilor domnului Frunzăverde, nu trăim într-un stat poliţienesc şi organele penale nu sunt omnisciente. Iar pentru ca infracţiunile să fie investigate e nevoie de sesizări – dar organele de control administrativ, care ar trebui să fie principala sursă de sesizări, sunt, în această materie, mute. În al treilea rând, pentru că acolo unde există o clară problemă de sistem, cele mai eficiente sunt politicile preventive şi sancţiunile aplicate pe parcursul procesului prin care se încearcă corectarea deviaţiilor de la regulă, înainte ca acestea să devină foarte serioase. Acelaşi raţionament se aplică şi în privinţa cumpărării de voturi, o altă practică frecvent utilizată de toate partidele.
O altă problemă ţine de lipsa unei concurenţe reale între partidele politice. Nici după introducerea sistemului uninominal lucrurile nu s-au îmbunătăţit prea mult, partidele nepropunând candidaţi serioşi în colegiile unde adversarii politici deţin controlul, conform rezultatelor obţinute la alegerile anterioare. Lipsa de opţiune face ca o mare parte din electorat să rămână acasă în ziua alegerilor şi garantează păstrarea neschimbată a situaţiei de fapt. //
