De același autor
În ce măsură această nouă strategie convinge în privinţa determinării autorităţilor române de a lupta cu corupţia?
Săptămâna trecută, în mijlocul misiunii de evaluare a Comisiei Europene în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, a fost aprobată de către guvern Strategia Naţională Anticorupţie. Coincidenţa este deranjantă şi jenantă pentru România, căci ar fi trebuit ca până acum să înţelegem că voinţa politică se demonstrează lucrând constant şi din vreme, nu aprobând politici publice atunci când vin experţii europeni să verifice eficienţa implementării lor. Trecând, însă, peste această supărătoare coincidenţă, vă propun să analizăm în ce măsură această nouă strategie convinge în privinţa determinării autorităţilor române de a lupta cu corupţia.
Strategia a fost elaborată în a doua parte a anului trecut în urma unui audit independent şi cu larga consultare a societăţii civile. Motivul amânării adoptării ei a fost lipsa aprobării Ministerului de Finanţe cu privire la fondurile necesare pentru implementarea planului de acţiune aferent. Nu e deloc clar dacă între timp lucrurile s-au rezolvat - din comunicatul Ministerului Justiţiei nu rezultă dacă guvernul a aprobat şi planul de acţiune (asumându-şi, aşadar, implicaţiile financiare) sau doar Strategia (caz în care implementarea practică rămâne iluzorie).
Ideea de bază a Strategiei e corectă – e nevoie de mai multă muncă din partea administraţiei în zona de prevenţie. Instituţiile de combatere a corupţiei îşi fac treaba şi trebuie lăsate în pace să lucreze în cadrul legislativ actual. Strategia propune introducerea unei monitorizări a implementării deciziilor de confiscare, astfel încât să nu mai vorbim despre o rată de 10% de colectare a acestor venituri la bugetul de stat, se propune ca parlamentul să decidă în maximum 72 de ore în cazurile de ridicare a imunităţii şi se doreşte creşterea transparenţei finanţării partidelor politice. Există şi idei proaste – cum ar fi cea privind introducerea testelor de integritate –, adică oferirea de mită funcţionarilor publici pentru a vedea dacă aceştia acceptă sau nu - exclusiv în plan administrativ. Astăzi ele se fac doar cu aprobarea magistraţilor, doar în cadrul unui proces penal şi doar dacă există informaţii anterioare cu privire la conduita neconformă şi repetată a respectivului funcţionar public. Se fac aşa, pentru că asta e practica CEDO şi pentru că doar aşa se poate face diferenţa între testul de integritate şi provocare. Orice îndepărtare de la această practică va conduce la anularea probelor şi la sancţionarea României de către CEDO în cazul unei eventuale plângeri.
Pentru că în toate rapoartele de ţară Comisia Europeană critică lipsa de voinţă politică în anticorupţie, ministrul Predoiu invită parlamentul să adopte o declaraţie de susţinere a principiilor noii Strategii. Vorbim despre parlamentul care discută în aceste zile propunerea UDMR de dezincriminare a conflictului de interese şi a corupţiei comise de către demnitarii publici (subiect cu privire la care atât premierul, cât şi PDL tac mâlc). Vorbim despre parlamentul care tocmai trece printr-o nouă criză de imagine legată de cazul Boldea. Dincolo de implicaţiile procedurale ale acestui dosar, problema de fond este selecţia oamenilor politici de către partide. Se pare că banii daţi partidelor sunt mult mai importanţi decât caracterul finanţatorilor care ajung apoi în diverse poziţii publice, inclusiv în parlament.
Şi ca să fie clar despre cine vorbim, să ne aducem aminte că domnul Boldea este cel care iniţiase un proiect de lege care îi pedepsea pe jurnaliştii care scriau despre dosare penale (să fi avut vreo premoniţie?). Vorbim despre parlamentul ai cărui membri îşi angajează rudele la cabinetele parlamentare şi, când sunt prinşi, în loc să îi dea afară, atacă Legea ANI la Curtea Constituţională. O declaraţie de bune intenţii venită din partea acestui parlament nu va convinge pe nimeni – nici în România, nici în afara ei. Înainte de a putea vorbi despre declaraţii serioase, parlamentul trebuie să devină o instituţie de încredere, de la care cetăţenii acestei ţări să aştepte legi bune. Un prim pas ar fi renunţarea la legile care distrug actualul cadru anticorupţie. Un al doilea pas ar fi ca parlamentul să se curăţe de uscăturile care îl populează. Un al treilea pas ar fi ca parlamentarii să realizeze că nu pot face orice doar pentru că sunt parlamentari – că legile trebuie să fie şi drepte, nu doar votate de un număr suficient de mâini ridicate după ordine de partid. //
