Un raport usturător despre o vară neagră

După ra­por­tul Comisiei de la Veneția, ra­portul Comisiei Europene este cel de al doilea document in­ter­național care radiografiază vara noastră nebună.

Raportul de țară publicat săp­tă­mâna trecută nu este un raport obișnuit în cadrul MCV – el a fost redactat doar pentru România, nu și pentru Bul­ga­ria, și vine după evenimentele de astă-vară care au pus sub semnul întrebării statul de drept. Do­cu­men­tul este o in­te­re­santă combinație între o parte po­litică ce se referă la faimoasele punc­te de pe lista lui Barroso și o par­te tehnică axată pe analiza pro­greselor cu privire la cele patru con­diționalități stabilite prin MCV. Deloc surprinzător, tonul celor două părți ale raportului di­feră, prima fiind mult mai critică decât cea de a doua. După ra­por­tul Comisiei de la Veneția, ra­portul Comisiei Europene este cel de al doilea document in­ter­național care radiografiază vara noastră nebună.

Statul de drept

Evident, prima parte a raportului este total atipică pentru că vi­zează de fapt criteriile politice de apartenență la UE – statul de drept fiind unul dintre ele. Nu ni se cere vreo performanță ex­tra­ordinară, ci doar să nu ne mai batem joc de lucruri considerate valori fixe ale UE, fără de care nu se poate pune în discuție niciun alt subiect de dezbatere eu­ro­peană. Din punctul ăsta de ve­dere, găsesc un pic ridicole în­cercările unora dintre co­men­tatori (inclusiv de la nivel gu­vernamental) de a ne convinge că, de fapt, acest raport e un ra­port bun. Cum ar putea fi bun un raport care constată că în pri­vința respectării criteriilor mi­nimale ale statului de drept Ro­mânia are încă probleme după ce a traversat o vară neagră? Ce poa­te fi bun în constatarea că Gu­vernul României are în com­po­nența sa doi miniștri anchetați pentru fapte de corupție? Și cum poți să speri în mod realist că se vor debloca fondurile europene, dacă aceste persoane sunt exact cele care ar trebui să se ocupe de banii europeni? Cum se poate ex­plica faptul că în România par­lamentarii adoptă reguli care să facă anchetarea lor de către or­ga­nele ju­diciare aproa­pe im­posibilă (am dis­cutat în detaliu problemele legate de statutul par­la­mentarilor în ar­ti­cole an­terioare)? Cum putem jus­ti­fica incapacitatea României de a apli­ca propriile legi ast­fel încât să nu mai asistăm la linşaj me­diatic, orchestrat de trusturile de presă în beneficiul propriilor pa­troni cu probleme judiciare? Să nu fim ridicoli, să învățăm să ne ac­cep­tăm problemele – e singura noas­tră șansă de a le rezolva.

Avocatul Poporului

Nu toate recomandările CE au fost îndeplinite, iar unele dintre cele considerate îndeplinite au fost de fapt bifate formal, în stil dâmbovițean. Să luăm, de exem­plu, chestiunea Avocatului Po­porului, care nu a fost ales prin consens dintre personalitățile re­cunoscute în domeniu (așa cum și-a asumat premierul la Bru­xelles), ci a fost numit de USL din rândul oamenilor apropiați partidului. CE ia act de această decizie și subliniază că va urmări în practică dacă noul Avocat al Poporului va demonstra că este suficient de independent de pu­terea care l-a numit, astfel încât să servească interesului public prin acțiunile sale, și nu in­te­resului de partid. Deocamdată, Avocatul Poporului rămâne ab­sent din marile dezbateri și m-ar mira ca asta să se schimbe prea curând, atât timp cât par­la­men­tul îl poate demite imediat pe ocupantul acestei poziții dacă își permite să conteste actele gu­vernului (am aflat asta din ex­pe­riența anteriorului Avocat al Po­porului, iar legea nu s-a schim­bat cu o iotă pentru a include garanții pentru cel care decide să își ia in serios această funcție). Cred că va trebui să ne obișnuim cu ideea că în România nu avem, de facto, Avocat al Poporului, căci un Avocat al Poporului în bu­zunarul majorității parlamentare nu contează.

Abundenţa ordonanţelor de urgenţă

Nici ordonanța de urgență care schimba cvorumul la referendum nu a fost abrogată de către gu­vern, ea a devenit inaplicabilă pen­tru că CCR a decis că era ne­constituțională. Să ne reamintim că doar o întâmplare fericită a permis CCR să se pronunțe pe această OUG – faptul că avea pe rol un dosar privind ne­cons­tituționalitatea unui proiect de lege cu conținut identic. Avocatul Poporului fusese revocat la acel moment, astfel încât nimeni nu mai avea competența legală de a ataca OUG-uri la CCR. Așadar, nu guvernul a rezolvat problema – așa cum cerea CE –, ci CCR. Aceeași soartă a avut-o și OUG-ul prin care competența CCR era restrânsă abuziv – prin decizia CCR, instanța constituțională a redobândit dreptul de a verifica dacă hotărârile parlamentului sunt constituționale, însă gu­vernul nu și-a modificat propria OUG. Aflăm din raport că gu­vernul a înțeles mesajul și că nu a mai abuzat de OUG-uri. Doar că, imediat după publicarea ra­portului, descoperim că Mi­nis­terul Sănătății dorea să schimbe întregul sistem de asigurări de sănătate prin OUG (ministrul spu­ne că a fost o eroare materială și că nici vorbă de așa ceva), iar ministrul Dan Șova plănuiește, nici mai mult nici mai puțin, decât modificarea prin OUG a Le­gii parteneriatului public-pri­vat, asigurându-ne că a discutat deja cu AmCham şi cu Banca Mon­dială și totul e în regulă. Un sfat gratuit, domnule ministru: aveți mare grijă, că parteneriatul public-privat e zonă cuprinsă în acquis și s-ar putea să vă treziți cu o procedură de infringement dacă „simplificați“ prea mult – ce să facem, europenii ăștia n-au pic de umor și tot insistă pe chestii din astea plicticoase cum ar fi libera concurență și limi­tarea ajutorului de stat pentru amici politici.

Schimbarea Constituţiei

Ni se mai recomandă că, dacă vrem să schimbăm Constituția, să ne gândim de două ori (chiar, oare de ce ținem morțiș să schim­băm Constituția?) și să nu cumva să limităm independența siste­mului judiciar. Oare ce va fi cre­zând CE despre intențiile pu­bli­cate pe surse care includ, ce sur­priză, eliminarea cvorumului de validare a referendumului pentru schimbarea Constituției? Presimt că iar o vom lua de la capăt, ex­plicând că întâi și întâi trebuie să convingi o majoritate sem­ni­fi­ca­tivă de oameni că subiectul pen­tru care îi chemi la referendum e relevant (adică 50%+1), iar apoi să îi convingi că soluția pe care tu o propui este cea corectă. Ați dori o Constituție validată prin pre­zența la vot a 30% din po­pu­lație, chiar dacă majoritatea celor care vin la vot votează pentru? Re­amintesc decizia CCR care ex­plică în detaliu de ce avem cvo­rum în România – apropo, ra­por­tul spune că guvernul s-a angajat să respecte deciziile CCR (pe toate, nu doar pe cele care îi plac).

Linşajul mediatic

Ajungem la zona roșie a ra­por­tului – linșajul mediatic. CE se arată îngrijorată de atacurile la persoană puse în aplicare de trus­turi media împotriva repre­zen­tanților sistemului judiciar con­siderați incomozi de patronii me­dia. Nu e sancționată opinia di­ferită sau comentarea deciziilor judecătorești (de altfel, CE a mi­litat constant pentru publicarea deciziilor judecătorești, pentru a se permite analizarea lor critică la nivelul societății). Nu se dis­cută nici măcar despre com­po­nenta ideologică a organelor de presă. Nu se sugerează limitarea libertății presei, ci doar sanc­țio­narea emisiunilor de înfierare pro­letară pe chestiuni ținând de viața privată a judecătorului X sau Y care și-a permis să ia o de­cizie care nu convine patronului tru­stului de presă. A ne face că nu știm despre ce vorbește CE e pur și simplu o ipocrizie (iar da­că, prin absurd, există oameni ca­re nu înțeleg despre ce e vorba, avem o problemă și mai mare ca­re ține de respectarea drepturilor omului într-o societate demo­cratică); este deja al treilea ra­port care vorbește despre această problemă (Comisia de la Veneția și OSCE discută pe larg su­bi­ec­tul). Glumițele premierului, care scrie Evenimenului Zilei o scri­soare pe acest subiect, ne arată că nu a priceput nimic. CNA pare să fi înțeles că despre ei e vorba și organizează o dezbatere pe aceas­tă temă vineri. Sigur, so­lu­ția ar fi bine să vină chiar de la jurnaliști – dar ce ne facem că, deși o așteptăm, ea nu vine de peste 10 ani. Iar apoi, vorba unei reporterițe de la Antena 3: vino­vați sunt jurnaliștii sau patronii? Președintele spune că ambii. Cred că, totuși, trebuie introdusă o nu­anță care ține de libertatea jur­nalistului de a alege dacă par­ti­cipă sau nu la linșaj, în con­dițiile în care piața de presă în Ro­mânia arată cum arată. Nu îi scuz pe cei care vorbesc în nu­mele pa­tro­nu­lui, oamenii au avut de luat de­cizii infinit mai dificile în co­mu­nism, decizii de care de­pindea existența lor fizică, spun doar că e un element care, în opi­nia mea, trebuie introdus în ecu­ație.

Partea tehnică a raportului este, după cum spuneam, complet di­ferită ca ton. Instituțiile sunt lău­date – ÎCCJ, DNA, Ministerul Pu­blic, CSM, ANI, care au continuat să lucreze, în pofida perioadei de intensă tensiune politică tra­ver­sată de România. De fapt, aceasta este vestea cu adevărat bună, că ne-au rezistat instituțiile. Și por­nind de aici, CE recomandă să avem mare grijă pe cine punem în fruntea Parchetului și în frun­tea DNA, căci ultimii ani ne-au ară­tat cât de mult contează asta. //