De același autor
Nu se remarca prin ceva anume, dar tine cat de cat ritmul si are cateva poante amuzante, la fel ca Good Advice/ Broker falit, caut partenera cu stare! (2001), regia Steve Rash, in care cele mai bune gaguri sunt concentrate la-nceput, cand brokerul are succes si e scarbos cu cersetorii. Incet-incet umorul trece, doar de cateva ori ne mai sunt servite niste sfaturi adorabil de rautacioase pentru cupluri cu probleme, apoi filmul ia o turnura (asteptata de altfel) romantic-dulceaga. Final: happy.
Cum sa scapi de un tip in zece zile/How to Lose a Guy in 10 Days (2003), regia Donald Petrie, e lipsit de orice umor si dezarmant de previzibil. Dat fiind titlul, probabil ca nici nu si-a propus sa-l deruteze permanent pe spectator, dar umorul e cert ca l-a vizat. Punct ochit, punct(e) ratat(e). Si nici Bringing Down the House/ Casa intoarsa pe dos (2003), regia Adam Shankman, nu-i cu mult mai presus, cu singura surpriza ca in loc de o blonda agatata pe chat, politically correct-ul Peter Sanderson (Steve Martin) se trezeste cu o negresa tocmai iesita de la parnaie (Queen Latifah, nominalizata anul acesta la Oscar pentru rolul secundar din Chicago).
Catastrofele genului sunt insa Mädchen, Mädchen/Fete de fete (2001), regia Dennis Gansel, si Johnny English (2002), regia Peter Howitt. Primul e un film german ce se vrea o Placinta americana in stil UE, dar e cu mult mai vulgar decat acela si incomparabil mai prost. Cele cateva spectatoare din sala abia daca au ras fortat de doua-trei ori, atat de stupide sunt replicile si-atat de insipide situatiile dorite comice. Pacat ca filmul german, atat de putin distribuit in sali, e reprezentat prin asemenea rateuri - asta nu face decat sa duca in mod sigur la pierderea unui public ce-ar fi fost inca dispus sa (re)descopere filmul european in general. (Dar sunt si vesti bune - Intacto, filmul spaniol excelent prezentat la Cluj, e distribuit deja pe ecrane si-n nici un caz nu trebuie ratat; iar in toamna vor iesi in sali alte cateva filme europene promitatoare.) Cealalta catastrofa - Johnny English, e o parodie la genul de spionaj, cu un Mr. Bean-Rowan Atkinson imposibil de-nghitit.
Au fost insa filme si altele decat comedii, printre care unul din cele mai asteptate ale anului - The Matrix Reloaded/ Matrix - Reincarcat (2003), al fratilor Wachowski. Aceasta parte a doua a trilogiei e o mare dezamagire, dupa o prima parte ce revolutionase genul SF, mai ales in ceea ce priveste efectele speciale. Matrix - Reincarcat e prea putin spectaculos, nu aduce nimic nou, iar povestea e prea putin incitanta ca sa nu provoace plictis, chiar daca filmul nu e foarte lung (putin peste doua ore). Dar un merit tot are: e foarte sincer si se termina cu un neobisnuit "va continua", lipsit de ipocrizia unor Harry Potter ori Stapanul inelelor. Actiunea sustinuta mai e reprezentata si printr-un film al lui Andrzej Bartkowiak - Cradle 2 the Grave/ Parteneri neobisnuiti (2003), cu Jet Li si DMX. Foarte oarecare - cine rezista o jumatate de ora merita felicitari.
E, in schimb, foarte concentrat Phone Booth/Cabina telefonica (2002), al unuia din maestrii genului - Joel Schumacher (8MM). Filmul e scurt (81 de minute), nu pierde nici o secunda ritmul, are un scenariu beton si un final traznet. E filmat super-profesionist, punctat excelent si, in ansamblu, e unul din cele mai bune thriller-uri din acest an.
Chen Kaige e un regizor chinez emblematic pentru generatia anilor '80, Adio, concubina mea (1993) fiind unul din filmele cele mai apreciate ce vin din China ultimelor decenii. Pe parcurs s-a comercializat tot mai mult, ajungand in final in SUA unde realizeaza, in 2002, un film mediocru - Killing Me Softly/ Ucide-ma cu tandrete. E genul de film siropos, sablonard, destul de prost inchegat, fara nimic care sa-l evidentieze, plicticos de moarte de la jumatate incolo, chiar in ciuda rasturnarii de situatie din final, cand aflam ca personajul cel rau nu e cel pe care-l banuiam, ci altcineva. Iar banuitul nu-i decat victima - tras de par ca scenariu, ineficient ca solutie. O dezamagire de la cap la coada.
Cum dezamagire e si Rue des plaisirs/Strada placerilor (2002), de Patrice Leconte, productie franco-germana cu Laetitia Casta in rolul principal. Filmul are in primul rand o imagine frumoasa si n-are in primul rand suflu, ceea ce e ca si cum n-ar avea viata, deci n-ar exista. Si cam asa si este - un film pe care-l vezi, eventual rezisti pana la sfarsit si-apoi il uiti definitiv. Cel mai interesant film al lunii a fost insa o productie nominalizata la Oscar 2003 pentru actrita in rol principal, intre altele. E vorba de Frida (2002), de Julie Taylor. Recunosc ca nu cunosteam opera pictoritei mexicane Frida Kahlo (1907-1954), despre care vorbeste filmul, dar acesta m-a incitat s-o descopar.
Ce alt scop mai nobil sa-si poata propune un film biografic decat sa-l faca pe spectatorul ignorant sa descopere opera si personalitatea eroului? Din acest punct de vedere, Frida poate fi considerat un film implinit, dar si din alte doua (puncte de vedere) - rolul excelent pe care-l face Salma Hayek (si pentru care ar fi meritat pe deplin Oscarul de interpretare feminina) si imaginea (care stie sa extraga maximul din pictura Fridei Kahlo - plina de o forta uimitoare, in ciuda pesimismului, si dominata de culori pe care doar niste hispanici traind la tropice le pot inventa, reproduce, folosi si combina). Imaginile sunt de multe ori atat de puternice, incat iti taie respiratia si te lasa perplex, extraordinare ca intreg destinul artistei, in cea mai pura traditie romantica: un personaj exceptional pus in situatii exceptionale. Intr-un film cu o imagine exceptionala, ce-si trage seva dintr-o opera de exceptie. Macar pentru pictura Fridei Kahlo si filmul merita din plin vazut.
