De același autor
Spre deosebire de teatru, cinematograful cunoaste in Romania, dupa 1989, o situatie disperata. De exemplu, numarul salilor a scazut de la 432 in 1997, la 85 in 2005; numarul de intrari (spectatori) de la 9.456.234 in 1997, la 2.829.563 in 2005; iar frecventa de la 0.41 de intrari pe locuitor in 1997, la 0.13 in 2005, plasand Romania pe ultimul loc in Europa, in urma Bulgariei (datele sunt preluate din anuarele statistice publicate de Centrul National al Cinematografiei).
E adevarat ca situatia se datoreaza in primul rand boom-ului televiziunilor si modificarilor sociale, dar statul, distribuitorii si difuzorii de film poarta si ei o mare parte din vina. Mai intai, cinematografele independente (care nu sunt cuprinse intr-un lant gen multiplex) nu pot supravietui fara finantare de stat. Iar statul, care subventioneaza teatrul, si-a luat complet mana de pe exploatarea de film. Astfel ca Romania Film - principala retea de difuzare pana nu demult - a trebuit sa inchida peste 80% dintre cinematografele din tara. In orasele mari, locul cinematografelor Romania Film a fost preluat de lanturi tip multiplex, dar in orasele mai mici construirea unui multiplex ar fi complet nerentabila, astfel ca aici nu mai exista deloc cinematografe. In aceasta situatie se afla mai multe judete.
Solutia ar fi fost ca statul sa investeasca in renovarea salilor deja existente, astfel ca spectatorii sa fie (re)atrasi catre ele. In conditiile in care insa spectatorii trebuiau sa vizioneze filme pe aparate foarte uzate, in scaune desfundate, impreuna cu sobolanii, evident ca primii (adica spectatorii) au cedat in fata invaziei acestora din urma (adica sobolanii). Si cum difuzarea filmelor doar pentru sobolani ar fi fost cu totul nerentabila, s-a optat pentru inchiderea salilor.
Recenta ordonanta de urgenta cu privire la privatizarea salilor de cinema nu va face decat sa duca la disparitia totala a acestora. Nici un investitor nu va fi atras de salile vechi, caci investitiile pentru renovare ar fi enorme si neamortizabile. In cel mai bun caz, 2-3 sali mari (gen Patria, din Bucuresti; sau Republica, din Cluj) pot suscita interesul, caci se preteaza la transformarea in mici multiplexuri, cu 4-5 salite de 50-60 de locuri fiecare. In nici un caz insa investitorul nu ar exploata film necomercial, caci ar fi nerentabil. Asa ca singura solutie pentru existenta in continuare a unor cinematografe de cinefili e implicarea statului, cu subventii de la buget pentru cumpararea, renovarea si apoi intretinerea salilor respective. Iar cum statul roman se arata complet indiferent si neinteresat de o astfel de solutie, nu ne ramane decat sa ne luam adio de la alte sali de "arta si eseu", decat Cinemateca Romana. Asta in Bucuresti. In celelalte orase - nimic!
