De același autor
Tokio și Washington se pregătesc de negocierile care ar putea restructura aranjamentul financiar privind prezența trupelor americane din Japonia. Sub Administrația Trump, asemenea discuții au fost demarate și cu alt stat, Coreea de Sud, celălalt partener-cheie al SUA din Asia de Est.
În Japonia, sunt staționați 50.000 de militari americani, iar președintele Trump cere, acum, ca niponii să mărească de patru ori contribuția pentru prezența trupelor în zonă. În Coreea de Sud, Washingtonul are dislocați 28.500 de militari, iar pretențiile transmise Seulului vizează sporirea de cinci ori a efortului bugetar.
Care va fi deznodământul și în ce măsură introducerea acestei noi variabile în ecuația complicată a parteneriatelor strategice din Asia de Est poate periclita nucleul binomului Statele Unite – Japonia?
Din punctul de vedere al importanței strategice, instalațiile militare americane pe teritoriul nipon nu prezintă dubii în niciuna dintre cele două capitale.
Două argumente pledează, la pachet, în favoarea acestei abordări: înarmarea nucleară a Coreei de Nord și lanțul de pretenții teritoriale ale Chinei în regiune. Evoluțiile vor accentua, probabil, motivațiile acestei cooperări. Grupurile de insule din Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud, dorite de Beijing, au ca resort, în primul rând, crearea culoarului prin care China să poată submina pozițiile avansate ale SUA în Pacific și Oceanul Indian. Acest fapt ar deschide, inevitabil, calea spre exercitarea de către China a rolului de hegemon regional, cu implicațiile de rigoare: schimbarea centrului de greutate în relațiile dintre statele riverane.
Și dacă nu ești China, de ce te-ai bucura?
Diferendul teritorial dintre Japonia și China, de exemplu, în legătură cu Insulele Senkaku, este un subiect prioritar pe axa Tokio – Washington. În capitala niponă, oficialii guvernamentali dau constant semnale că parteneriatul cu Statele Unite este considerat vital.
De altfel, dat fiind contextul geostrategic delicat, discuțiile cu oficialii de la Tokio lasă senzația că Japonia este, mai degrabă, înclinată ca, atunci când izbucnesc episoade delicate, să disjungă planurile în relația cu americanii. Într-o astfel de abordare, se caută evitarea punctelor de intersecție între pretențiile financiare avansate de Administrația Trump, dar indigeste pentru japonezi, respectiv fundamentele parteneriatului strategic SUA-Japonia, cu actualizările de rigoare.
Ritmul spectaculos în care Beijingul expandează bugetul armatei a declanșat toate alarmele la Tokio. La fel și caracteristica principală a epocii Xi Jinping: depășirea ireversibilă de către China a filosofiei formulate de Deng Xiaoping. Fostul lider de la Beijing, care a făcut trecerea de la maoism la capitalismul cu specific chinezesc, stabilise, acum peste 30 de ani, consolidarea masivă și accelerată a țării pe toate planurile, dar fără a face gesturi care să alerteze vecinătatea. Cel puțin până la atingerea unui nivel înalt de capacități militare și de proiectare a forței la mare distanță.
„SUA sunt gata să lupte pentru noi, iar acesta este un factor puternic de descurajare a Chinei”, susține un oficial guvernamental nipon, în contextul unei discuții pe marginea tensiunilor din jurul Insulelor Senkaku. Cât de întinși sunt nervii în acest dosar reiese elocvent din desfășurarea de forțe pe care au conceput-o pentru a transmite Chinei că orice tentativă abruptă va fi însoțită de costuri pe măsură.
Insula Ishigaki, aparținând de Prefectura Okinawa și situată la trei ore și jumătate de zbor de Tokio, găzduiește navele Pazei de Coastă nipone care patrulează non-stop în jurul Insulelor Senkaku. Practic, aici staționează cele mai multe nave ale Pazei de Coastă și jumătate dintre ofițerii ei. Iar Tokio are în plan să crească numărul și tonajul vaselor dislocate pentru această misiune. E în curs de amenajare și o bază terestră, cu aproximativ 600 de militari și armament defensiv antinavă și antiaerian. De asemenea, reprezentanți ai populației de pe insulă, aflați în contact permanent cu autoritățile locale, nu exclud să ceară guvernului central ca, după instalarea unității terestre (în următorii trei ani ar trebui să devină realitate), să fie amenajată și o bază navală militară.
Insulele Senkaku și cele din zona Okinawa sunt, totodată, puncte strategice pe hărțile Pentagonului.
Din perspectivă chineză, Insulele Senkaku au o însemnătate suplimentară, cât timp rămâne deschis diferendul cu Taiwanul. Potrivit unui oficial nipon, dacă va decide vreodată invadarea insulei taiwaneze, Beijingul nu ar face-o doar dintr-o singură direcție. Cealaltă nu poate fi decât zona insulelor pe care chinezii le cer de la japonezi. Este și logic, mai punctează oficialul. Privită prin acest filtru, problema Senkaku are și un pronunțat contur de politică internă pentru China.
„SUA și Japonia au nevoie una de alta”
Este pregătită Japonia pentru un viitor în care nu va mai exista o asemenea alianță? „Trebuie să fim pregătiți pentru orice scenariu, iar cineva zicea că nu există alianțe și prietenii pentru totdeauna. Însă, acum, SUA și Japonia au nevoie una de alta”, spune un alt oficial japonez. Se creează, însă, senzația că o astfel de temă și teamă nu au baze reale la Tokio, iar subiectul nici nu ar fi fost abordat, în lipsa adresării unei asemenea întrebări. Din punct de vedere strategic, pentru japonezi, problema chineză este și una rusă. Estul extrem al Federației Ruse este vecinul „european” al Japoniei. Între cele două state persistă o dispută teritorială pe marginea insulelor Kurile, situate între Kamceatka și Hokkaido.
Rusia pune o presiune majoră pe vecinătatea noastră, consideră un oficial guvernamental de la Tokio. Nivelul crescut de atenție e reflectat de faptul că, după China și Coreea de Nord, pe lista scurtă a preocupărilor strategice, japonezii au plasat Rusia.
Niponii observă azi o consolidare efervescentă a activității unităților militare staționate în Orientul extrem rus. Planuri pentru militarizarea masivă a regiunii se conturau însă încă de la debutul operațiunilor hibride ale Moscovei în Ucraina. De altfel, la Tokio nu s-au stins ecourile anexării Crimeei și ale invaziei rusești, prin susținerea unor miliții separatiste, a unei părți din estul teritoriului ucrainean.
Istoria „alianței”
În cei 75 de ani de existență, cooperarea dintre SUA și Japonia a necesitat nu rareori reglaje fine și atenție la nuanțe care, în alte circumstanțe, probabil că puteau fi trecute cu vederea.
Este și cazul terminologiei utilizate în fotografierea stadiului acestui parteneriat care a remodelat regiunea după al Doilea Război Mondial, influențând și politica globală.
„Alianță” este unul dintre substantivele care s-au impus greu în peisaj.
Pentru prima oară, termenul a fost folosit abia în mandatul de premier al lui Zenko Suzuki (1980-1982). Fusese inserat într-un comunicat comun de presă, remis în contextul unei vizite în Statele Unite a șefului guvernului nipon. Până atunci, „tratat” fusese considerat de către japonezi suficient și potrivit pentru a descrie relația cu SUA.
Când Japonia începea să domine universul exporturilor
Azi, există voci care văd în tensiunile comerciale ivite astfel între japonezi și americani, în acei ani ’80-’90, un soi de precursor al războiului comercial actual dintre Washington și Beijing. Dar la cu totul alte proporții.
De pildă, într-un document întocmit de oficialii americani însărcinați cu comerțul, în decembrie 1981, pentru președintele Ronald Reagan, era radiografiat boom-ul economic al Japoniei. Unitatea de măsură: cota de piață a produselor nipone pe piața din SUA. Poza era următoarea: automobile ― 21%; motociclete ― 65%; radiouri ― 46%; camere video ― 29%; ceasuri ― 14%; mașini-unelte ― 11%; plus un neverosimil 100% la capitolul video-recordere.
La începutul anilor ’80, japonezii erau deja lideri în industria lohn-ului, progresând rapid în cea a semiconductorilor și, în general, băteau Occidentul la capitolul înaltă tehnologie.
Altfel spus, în unele perioade, succesul economic și competitivitatea nipone au jucat ca o sabie cu două tăișuri în relația cu partenerii strategici, americanii și europenii. Unele ciocniri au fost inevitabile, dar aplanate relativ repede. Altele au fost condamnate să se întindă pe mulți ani.
Însă, după război, relația cu SUA a rămas temelia revirimentului miraculos al Japoniei. La început forță de ocupație, SUA au trecut, cu timpul, la metamorfozarea relației cu Japonia. În prezent, cele două puteri au un parteneriat strategic a cărui dispariție ar genera mișcări tectonice în geopolitică pe măsura cutremurelor care zdruncină nemilos regiunea.
„Portavionul de nescufundat” al Americii
În 1984, o declarație a prim-ministrului nipon Yasuhiro Nakasone a creat vâlvă și, totodată, confuzie pe axa Washington – Tokio - Beijing.
Arhipelagul japonez este „portavionul de nescufundat” al Americii, sunau cuvintele cu care Nakasone fusese citat la vremea respectivă, prin intermediul interpretului său. Ideea era că acest teritoriu făcea din estul Asiei o zonă sigilată pentru bombardierele sovietice.
Potrivit lui Richard McGregor, care menționează episodul în cartea sa, Asia’s Reckoning, s-a dovedit, în cele din urmă, că oficialul japonez nu se exprimase chiar așa (termenul utilizat fiind de fapt: „o mare navă”). Însă partea mai interesantă, semnalată și de McGregor, a ținut mai degrabă de reacția chinezilor. O reacție calmă, lipsită de orice accent isteric și, tocmai prin asta, cumva stridentă.
De ce? Potrivit autorului, mai mulți generali chinezi le-ar fi împărtășit americanilor că, atât timp cât China nu se află în cătarea japonezilor, nu-i interesează problema bugetului alocat apărării de către niponi. O telegramă a Departamentului de Stat arăta însă că, în privat, reprezentanții Chinei dădeau semnale că vor o înțelegere în trei în Pacific, între SUA, China și Japonia. Din corespondența oficială rezulta totodată că americanii considerau că Beijingul accepta și recunoștea rolul SUA și al Japoniei în apele aflate dincolo din vecinătatea Chinei. Atașatul militar al Statelor Unite explica însă de unde ar putea decurge atitudinea ușor sfioasă a Chinei: prezența americano-japoneză în apele din vecinătate era văzută la Beijing ca un soi de scut, și pentru chinezi, în fața sovieticilor.
Umbra amenințătoare a coronavirusului
Chiar în această perioadă, regimul de la Beijing se află în pragul unui examen care s-ar putea dovedi cel mai dificil de când China a început salturi spectaculoase în plan economic și plan militar.
Epidemia de coronavirus, care a pornit din orașul Wuhan, pentru a se extinde apoi în țări de pe mai multe continente, va fi și un indicator al diferenței care este azi între slogan și realitate.
Gestionarea unei crize cu implicțaii potențial globale este, din multe puncte de vedere, un obiectiv mai complicat decât gândirea și implementarea unor poltici de creștere economică. Un motiv ar fi și acela că va fi un test de turnesol pentru capacitatea instituțională a Chinei de a acționa într-un context atât de delicat.
Toate tarele țesutului politico-social chinez riscă să fie puse în lumină, la fel și principalele vulnerabilități ale regimului Xi Jinping și ale Partidului Comunist Chinez, în general.
Într-un timp extrem de scurt, frica generată de epidemia de coronavirus a alimentat viziunile xenofobe la adresa chinezilor. Valul de panică și rasism care se răspândește pune în umbră îngrijorările de tip practic, scrie The New York Times într-o analiză publicată pe pagina de web a cotidianului.
În Japonia, de exemplu, hashtag-ul #ChineseDon’tComeToJapan (n.r. #ChinezilorNuVenițiÎnJaponia) e deja trending pe Twitter. În Singapore, zeci de mii de oameni au semnat o petiție prin care au cerut guvernului să le interzică accesul în țară chinezilor.
În Hong Kong, Coreea de Sud și Vietnam sunt magazine care au afișat mesaje adresate clienților chinezi, în care îi avertizează că nu sunt bineveniți. În Franța, un ziar regional a titrat pe prima pagină: „Alerta Galbenă”. Iar într-o suburbie din Toronto, părinții au cerut să le fie interzis accesul în școală pentru 17 zile unor copii care s-au întors recent din China.
Un agent de bursă din Indonezia, venit în Japonia pentru o vacanță de două săptămâni cu familia, îmi spunea zilele trecute că una dintre problemele mari ale epidemiei este neîncrederea în informațiile oficiale furnizate de stat: „Una este epidemia de Ebola în Africa, alta e cea de coronavirus în China. Și organismele internaționale, și statele lumii pot interveni mai rapid și eficient în Africa. Sigur că există diferențe, chinezii sunt mai bogați și călătoresc mult, populația este mare, dar mie mi se pare că după ce citesc zilnic despre povestea asta nu îmi e clar exact unde a apărut, cum a apărut și dacă se cunoaște exact natura virusului. Oricum, la noi bursa începe să o ia la vale”.
Dacă Beijingul va părea slab în lupta cu coronavirsul, nu este exclus ca reverberațiile să se răsfrângă și în planul luptelor teritoriale la foc mic, dar în creștere de intensitate, pe care regimul comunist le duce în Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud. Cum anume, dificil de spus. Dar cu atâtea fronturi deschise în plan geopolitic și militar, e greu de crezut că un eșec de anvergură în gestionarea epidemiei nu va antrena fenomene sociale și politice care să modeleze politica externă a statelor vizate fie de marionetele locale (cazul Hong Kong, de pildă), fie de incursiunile navele, ori de retorica incendiară a Beijingului. //
