De același autor
Cel mai palpitant aspect al hârjonelii pe marginea Legii bugetului, după care va funcţiona statul în 2014 este, probabil, ceaţa deasă în care sunt învăluite efectele noii filosofii fiscale a alianţei aflate vremelnic la putere. O alianţă dominată, cel puţin în chestiunea cheltuielilor publice, de nevoile stângii de a împrăştia pomeni şi de a intensifica fluxul banului public către conturile apropiaţilor şi susţinătorilor.
Iată, avem un buget “bazat pe investiţii”, care alocă o halcă importantă diverselor proiecte ale administraţiilor locale. Preşedintele respinge idea alocării unor sume atât de mari proiectelor locale, deoarece suspectează că aceşti bani vor fi sifonaţi de baronii locali, care, în replică, îşi vor înteţi eforturile de susţinere a candidaţilor USL în cursa pentru alegerile europarlamentare.
Să fie aşa? Legea asta a bugetului include un salt al cheltuilelilor de investiţii cu 26%, de la 14 miliarde de lei, la 18 miliarde de lei, un plus de aproximativ un miliard de euro. Aşteptările bugetului sunt neclare, urmând să se aprobe şi apoi să se publice o listă de investiţii semnificative. Logica fiscală cerea o abordare inversă, anume să ştim proiectele şi apoi să alocăm banii din bugetul de stat. N-a fost să fie aşa.
Alcătuitorii Legii bugetului sunt sinceri şi admit că, până la finalul lunii septembrie, am absorbit mai puţin de o pătrime (23,7%) din fondurile europene puse la dispoziţie gratis României. Cifrele mici arată atât şovăiala autorităţilor locale de a utilize pomana asta europeană, cât şi incapacitatea acestora de a pune pe masa europenilor proiecte finanţabile. Ne aflăm pe ultima sută de metri a cheltuirii banilor deja alocaţi de europeni, din care mai putem consuma ceva. Cum semnalizează bugetul intenţia de a tăbărî asupra banilor europeni? Cu o majorare, modestă, cu 0,5% din PIB a fondurilor publice destinate cofinanţării proiectelor europene. Guvernanţii au alocat în plus pentru atragerea banilor europeni doar 3,29 miliarde de lei, mai puţin decât plusul acordat baronilor locali pentru proiectele lor de suflet.
Factura de cheltuieli a statului se bazează anul vitor pe ipoteza unei creşteri cu 2,2% a economiei, pe o inflaţie de numai 2,4% şi pe speranţa că Fiscul va colecta 216,8 miliarde de lei din taxe şi impozite. Realitatea economiei poate spulbera aceste speranţe, aşa cum, de altfel, s-a mai întâmplat şi în acest an când, iată, am avut o creştere a economiei, care nu s-a tradus în mărirea încasărilor statului. Din perspectivă fiscală această creştere a economiei rămâne o iluzie! Unii sunt tentaţi să atribuie scăderea veniturilor statului prin amplificarea evaziunii. Din păcate, nu e doar atât. Firmele mici şi mijlocii agonizează, multe companii străine şi-au făcu bagajele. În luna august, de pildă, au închis taraba 385 de companii străine şi s-au şters astfel, dintr-un foc, investiţii străine directe în valoare de peste 209 milioane de euro.
Atenţie, aceste afaceri dizolvate erau firme de dimensiuni considerabile, având în medie un capital care depăşea 500.000 de euro, deci nu vorbim aici de dugheana lui Ahmet, ci de companii cu afaceri serioase şi angajaţi mulţi. Această realitate a terenului ne arată şi o tendinţă a investitorilor străini de a ocoli piaţa românească.. S-ar putea deci ca toate afacerile din România, cu excepţia celor legate de cordonul ombilical al politicii, să treacă printr-un impas greu de depăşit. Şi atunci, cum şi de unde să plătească afacerile birurile? Cum răspunde guvernul acestei realităţi?
În loc să scadă presiunea poverii fiscale pe muncă guvernul a ales însă să impună taxe noi. Bugetul anului viitor are ambiţia de a mări pensiile, deşi în primele zece luni fondul de pensii, la domensiunile actuale, a avut nevoie de o susţinere de peste 10 miliarde de lei de la bugetul de stat. Această majorare, deşi necesară, spulberă ipoteza scăderii fiscalităţii pe muncă, promisiune vânturată mediului de afaceri şi amânată, chipurile, pentru a doua jumătate a anului viitor.
În esenţă avem o o fiscalitate neortodoxă, dacă putem numi aşa aglomerarea de taxe care au tăbărât asupra carburanţilor, fără altă logică economică în afara certitudinii că sunt uşor de colectat. Asaltul neortodox al Finanţelor asupra accizelor aplicate carburanţilor, început cu schimbarea formulei de calcul şi finalizat, apoteotic, cu născocirea unei suprataxe de 7 eurocenţi pe litrul de benzină, va inflama, în lanţ, toate preţurile. Cu toată efervescenţa asta fiscală nu ar fi exclus să scadă încasările bugetare. De ce? Înainte de previzibila scumpire observăm că vânzările de carburanţi scad. În primele zece luni ale acestui an comerţul cu amănuntul al carburanţilor pentru autovehicule a scăzut cu 4,8%, un recul care se va regăsi şi în încasările statului din accize şi din taxa pe valoarea adăugată.
Ce garanţie avem că, scumpind benzina, românii vor consuma mai mult la anul? Niciuna. Încă o dată logica politicienilor este diferită de cea economică. Dar ce înţeleg ei, politicienii din economie sau din fiscalitate? Pentru Crin Antonescu, de pildă, "accizele nu sunt impozite (...), nu înseamna fiscalitate”. Zău? Ce-or fi oare accizele, dacă nu sunt impozite indirecte, ca şi TVA-ul? Ceva, abstract, o “împovărare a coşului zilnic, cel puţin al celor care circulă pe şoselele patriei”, crede Antonescu. Ar fi hazlie această incultură economică, dacă n-ar fi trist că unui lider politic îi poţi vârî sub nas orice mărire a fiscalităţii fără ca el să-şi dea seama ce anume girează. De pildă, un buget construit pe iluzia unei creştere a economiei, pe care de fapt o sufocă prin taxe.
