Darea în plată, o lege pentru speculatori?

Ca semnal, Legea privind darea în plată are meritul de a dezmetici un sistem bancar care a suferit, şi el, de năravul indiferenţei faţă de realitatea economică şi socială a ţării.

Cu puţin timp înainte de vacanţa de iarnă, parlamentul a deschis un front de luptă împotriva băncilor prin aprobarea Legii privind darea în plată, care promite ro­mâ­nilor care au credite ipo­tecare să lase casa şi să stin­gă orice datorie faţă de ban­că. Băncile, care vor trebui să aplice legea, reproşează politicienilor că scopul aces­tei legi, considerate popu­liste, este mai degrabă re­zol­varea problemelor spe­culatorilor care au cum­pă­rat scări de bloc şi le-au în­chiriat, a şmecherilor care au construit blo­curi sub regie proprie, ca persoană fi­zică, sau a latifundiarilor care au achi­zi­ţio­nat terenuri în scop speculativ şi acum nu le mai pot vinde.

Aceste argumente se bizuie pe realitatea că legea nu propune limite de aplicare, aşa cum stau lucrurile în Spania, unde, într-ade­văr, au fost protejate exclusiv persoa­ne­le cu probleme sociale, nu şi bogătaşii.

Dacă lucrurile stau aşa, este bizar să asis­tăm la împachetarea unei legi în faldurile populismului, dar adevăraţii beneficari să fie tot băieţii cu bani mulţi. Probabil că le­gea ar trebui retransmisă în parlament pen­tru a i se trasa limite ale bunului simţ so­cial, adică să-l protejeze pe românul obiş­nuit, care şi-a permis o locuinţă de pâ­nă la 150.000 de euro, nu una de 300.00 de euro. Această ajustare are logică econo­mică, deoarece efectele aplicării unei legi menite să uşureze povara speculatorilor imo­biliari şi, în general, a oricărei afaceri cu terenuri şi locuinţe sunt nefaste pentru economie.

Ar fi cazul să ne reamintim că prin 2008, în vremurile elanului imobiliar, o firmă care construia un cartier de vile sau un bloc plătea pentru fiecare tranzacţie 16% impozit pe profit şi TVA 19%. În acelaşi timp, pen­tru un proiect similar, aşa-numitul dezvoltator per­soa­nă fizică plătea doar 2,5% impozit pe venit. Efectul aces­­tei re­gle­men­tări, ni­cio­dată controlate ri­guros de Fisc, a dus la o explozie a cons­truirii de cartiere de vile şi de blocuri în re­gia unei „persoane fizice“. Ei, acum, ace­ste persoane fizice, care n-au apucat să vândă cartierul, că a dat criza peste ei, stau şi aşteaptă „darea în plată“.

Cazul lor n-are nimic de-a face cu ro­mâ­nul obişnuit, care şi-a cumpărat o locuin­ţă supraevaluată, pe care criza a devalo­rizat-o brutal.

În acest caz, băncile au responsabilităţi de­oarece ele au impus un evaluator al pro­prie­tăţii şi au acceptat valoarea stabilită de acesta ca fiind una de piaţă, care putea fi creditată. Băncile nu s-au implicat câ­tuşi de puţin în reglarea pieţei imobiliare, nu le păsa.

Încă din 2007 am tras semnale de alarmă şi am avertizat că nu există un preţ de piaţă al proprietăţilor imobiliare şi situaţia este riscantă pentru economie. Asta, de­oa­rece preţul de strigare, afişat pe site-urile companiilor care intermediau vânzarea apar­tamentelor, imobilelor sau tere­nu­ri­lor, era considerat preţ de piaţă. În piaţa imobiliară, platforma pe care se întâlneşte cererea cu oferta, unde se stabileşte preţul de piaţă este biroul notarial. Nimeni nu a impus notarilor să anunţe, riguros, lunar, preţurile la care se intermediau apar­ta­men­tele. În Franţa, această transparenţă este obligatorie. Asociaţia Franceză a No­tarilor Publici publică regulat aceste in­for­maţii, aşa încât se poate estima o medie pe fiecare arondisment al Parisului, în fie­care localitate a ţării. Suma pe care do­reş­te o persoană să o obţină de la cumpărător pentru o locuinţă nu este preţul de piaţă al acesteia, să ne înţelegem. Dar nimănui nu-i păsa şi nu-i pasă nici astăzi de aceste de­talii de organizare, transparentizare şi reglementare a pieţei imobiliare.

Acum, legea care propune abandonarea casei în braţele lacome ale băncilor va afec­ta pentru ani buni nu doar sistemul ban­car, ci şi bunăstarea noastră. Va bloca ac­ce­sul unor generaţii la cumpărarea unor lo­cuinţe. Bancherii spun că, de aici îna­in­te, orice client care va cere bani pentru cum­­părarea unei case va trebui să pună pe masă jumătate din valoarea locuinţei. Nu va fi uşor. Această lege poate pune sub semnul întrebării programul Prima casă, deoarece statul ar putea fi şi el păgubit din cauza noilor reglementări.

Desigur, băncile au practicat dobânzi uria­şe atunci când dădeau credite în valută, comparativ cu alte state europene. Dar să nu uităm că economia noastră avea o notă de rating slab, care-i avertiza pe inves­ti­tori asupra riscului de neplată, eram deci o economie riscantă. Noi toţi trebuie să înţelegem că, atunci când suntem prost gu­vernaţi, nu avem credibilitate, orice îm­prumut este scump, deoarece cei care se în­cumetă să te finanţeze penalizează ris­cul. Ţara însăşi se împrumuta în epocă la dobânzi mari. Dacă ştergem cu lejeritate şi de-a valma datoriile tuturor victimelor unei crize, indiferent de poziţia financiară, şi aruncăm povara exclusiv pe umerii fi­nanţatorilor, noi, ca ţară, confirmăm de fapt bănuiala că suntem neserioşi, că nu avem chef să dăm banii înapoi. Aşa se vor vedea lucrurile de la Frankfurt sau de la Bruxelles, acolo unde se va analiza ches­tiu­nea. Nimeni nu are nimic împotriva mă­su­rilor menite să uşureze viaţa oamenilor ca­re au într-adevăr probleme. Totodată, ni­meni, în economia de piaţă, nu salvează afa­cerile speculatorilor pe seama pră­bu­şi­rii unor entităţi financiare. Pentru că, pro­ba­bil, vor fi bănci care vor da faliment. Acum, ne putem întreba dacă sistemul ban­car românesc va rezista în cazul unor falimente în lanţ. Ne mai putem întreba şi la ce dobânzi se vor acorda creditele în viitor. O lege cu parfum populist, dar cu efec­te favorabile speculatorilor este absur­dă. Ca semnal, totuşi, legea are meritul de a dezmetici un sistem bancar care a su­fe­rit, şi el, de năravul indiferenţei faţă de realitatea economică şi socială a ţării.