Haiducii care taie birurile

Politici fiscale inconsecvente, lipsa investiţiilor şi indiferenţa politicienilor faţă de pericolele geopolitice aştern perspective tulburi pentru economia românească.

Febra relaxării fiscale a cuprins ţara şi pe politicienii ei. Guvernanţii sunt tot atât de volatili ca preţurile cartofilor. Azi anunţă o scădere a cotei generale de TVA cu 20%, mâine, din spital, pre­mi­e­rul plusează, pentru a-şi depuncta adversarul, şi pro­mite coborârea taxei la 19%. De ce 19, şi nu 20? Pentru că le dă şansa să re­aminteasca faptul că po­li­ticieni aflaţi azi în opoziţie au guvernat ţara în vre­muri de criză şi au mărit TVA. Desigur, uită că FMI & Co. ne dădeau banii doar dacă instalam austeritatea.

România şi-a consumat, dureros, porţia de austeritate şi, acum, este un exemplu de refacere a stabilităţii economiei pentru state mai puternice. Acum, guvernanţii ata­că în mod inconştient şi haiducesc aces­te echilibre greu dobândite şi forţează mâ­na finanţatorilor instituţionali cu pro­mi­siunile de scăderi de taxe.

Acest exerciţiu de echilibrare şi susţinere a economiei s-a împotmolit la o cotă de TVA extrem de mare, care penalizează con­sumul. Evident, era timpul să o reducem. De altfel, aşa suna şi promisiunea iniţială, rostită chiar de cei care au majorat-o. Însă traseul relaxării fiscale a fost şi ră­mâ­ne haotic. Avem o schiţă a Codului fiscal, dar, nerăbdător şi imprudent, guvernul scade TVA la alimente în plin an fiscal. Aşa, ca exerciţiu de imagine, ignorând rea­litatea că s-ar putea să ne spulberăm şan­sele de a reduce ceea ce era esenţial, anu­me cota generală de TVA. Aşezat, la mo­mentul oportun, cu studii de impact, cu tact şi inteligenţă.

În chiar prima lună de aplicare a scăderii TVA la alimente, guvernanţii, cei care au jonglat cu cifrele bugetului mai ceva ca Houdini, constată cu stupoare că ali­men­te­le se scumpesc. Nu, alimentele nu s-au ief­tinit cu 15%, nici nu se putea şi acest eşec era previzibil.

Desigur, scăderea TVA la ali­mente este foarte bună pen­tru industria noastră alimentară, însă era poate indicat să scădem mai întâi cota generală şi apoi, dacă economia performa, să du­cem TVA la alimente la un nivel european. Dar să sari acum, disperat, şi să pui Con­siliul Concurenţei să ve­rifice preţurile este aiuritor. Guvernanţii ar trebui să înţeleagă faptul că, în eco­nomia de piaţă, preţurile sunt făcute „în piaţă“, că de aia îi spune aşa. Nimeni, nici măcar Consiliul Concurenţei nu poate im­pune, aşa ca în comunism, vreun preţ. Da­că mazărea se scumpeşte şi lumea o cum­pără, n-ai cum să-i explici negustorului „stop, ia vinde-o tu cu 15% mai ieftin“. Astea sunt reflexe ale comunismului, nu exer­ciţii de piaţă liberă.

Acum, această grabă copilărească ne cos­tă. FMI şi Comisia Europeană resping re­ducerea TVA la 19 sau 20%, deoarece sus­ţin că ar târî deficitul bugetar într-o zonă in­confortabilă şi, astfel, economia ar intra din nou în procedurile de deficit excesiv.

Guvernul sfidează acest veto şi, mai mult, anunţă că tăierea cotei generale de TVA se va petrece încă de anul ăsta. Cu ce costuri pen­tru populaţie a calculat vreun finan­ţist?

Dacă se va întâmpla asta, apare pericolul ca acordul cu FMI să se suspende. Ei şi?, ar întreba vreun curajos ajuns la gu­ver­na­re. Păi atunci există riscul ca, fără aceas­tă plasă de siguranţă care este ştampila FMI, să ne trezim din nou cu scăderea ra­tin­gu­lui de ţară. Dacă se va întâmpla asta, atunci costurile la care se împrumută sta­tul ar creşte, iar deficitul bugetar s-ar mă­ri.

De unde bani pentru investiţii şi, mai ales, ce te faci dacă izbucneşte criza greacă şi con­tagiunea ajunge la noi? Cum rezistăm dacă investitorii străini îşi scot banii din ţară şi fug cu ei în locuri mai sigure?

Evident, guvernanţii joacă tare, la câştig, ei nu-şi propun ca obiectiv o economie per­formantă care să livreze bunăstare, ci câ­te un ţopăit victorios prin alegeri. În ca­zul în care ar pierde alegerile şi toate ris­curile se materializează, speră ca memoria colectivă să reţină doar partea romantică a afacerii cu taxele, adică să-i regrete pe cu­rajoşi. E în toată povestea folosirii biru­rilor ca armă politică un parfum arhaic, de déjà vu. A fost odată un haiduc vestit pentru că jecmănea negustorii la drumul mare şi dădea bani săracilor. Dar acelaşi hai­duc a ascuns şi o comoară uriaşă, din rămăşiţele prăzii, nu-i aşa, pe care până şi as­tăzi localnicii o caută prin pădurile lo­cului. Cam despre asta este vorba, noi cu fi­ri­miturile, ei cu comorile.