De același autor
Însă Paul Donovan, economistul-șef al gigantului bancar elvețian UBS, consideră recesiunea tehnică un indicator absurd, care poate provoca o isterie mediatică, dar care, în sine, este o definiție simplistă a unei situații temporare în care se află economia. Realitatea economică arată că anul trecut s-a încheiat cu o creștere de 0,6%, e adevărat, lentă, a economiei. Deci economia României și-a încetinit creșterea, coborând de la un anemic deja 0,9%, cât era în 2024, la 0,6%. Evident, semnalul de alarmă transmis de recesiunea tehnică, adică de scăderea economiei în ultimele două trimestre, trebuia să fie analizat, pentru a intui dacă există pericolul unei recesiuni la finalul anului 2026 și, mai ales, cum poate fi ea evitată.
Recesiunea tehnică este și efectul eșecului unui model de creștere economică bazată pe consum și finanțată din împrumuturi, care a creat deficite uriașe și a amplificat datoria publică. Remediul aplicat acestei stări de boală acută a economiei este, din păcate, consolidarea fiscală, exercițiu inconfortabil pentru toată lumea, dar inevitabil. De ce? Pentru că dacă nu se pot lua măsuri rapide de creștere a veniturilor, așa ceva se obține cu majorări de taxe, atunci boala devine cronică și tratamentele pentru supraviețuire economică sunt mult mai agresive.
Să facem un exercițiu de imaginație și să ne gândim că suntem în pielea unui premier care se întâlnește cu experții agenției de evaluare financiară Fitch. În timpul respectivei întrevederi, ei întreabă: „Domnule premier, în 2026 veți avea nevoie să împrumutați cam 56 de miliarde de euro. Numai pentru a vă achita datoria scadentă anul acesta trebuie să rambursați circa 30 de miliarde de euro. Iar dacă veți reuși să reduceți deficitul la 6% sau, hai, la 6,5%, veți avea nevoie de încă 26 de miliarde de euro pe care să-i împrumutați. Cum faceți rost de acești bani? Încrederea investitorilor este la cote minime, deoarece ei văd tensiunile politice care blochează sistematic toate inițiativele de reformă, deci de însănătoșire a economiei”. În fața acestor observații severe și întrebări simple, niciun premier nu poate răspunde „sper ca încasările bugetare să crească, iar cheltuielile să se reducă”. Totuși, premierul Bolojan i-a convins pe cei de la agenția Fitch să mențină ratingul pe linia de plutire, așa jos, cum este el acum.
Însă această victorie de etapă cu Fitch sau creșterea cu 0,6% a economiei n-a contat. Spațiul politic este dominat de o iarnă a vrajbei noastre și, exact ca în romanul cu același nume al lui John Steinbeck, are personajele sale cinice, uneori naive, dar intens controversate, care sar în acțiune. Fostul premier Marcel Ciolacu a lansat un atac dur la adresa lui Ilie Bolojan, dar, la o privire atentă, el are același profil moral ca personalul central al lui Steinbeck, Ethan Allen Hawley. Amândoi își construiesc o imagine de „integritate impecabilă” în timp ce, în culise, sacrifică orice principiu pentru a-și consolida puterea și statutul. În Iarna vrajbei noastre, Hawley crede că este un om pe care împrejurările l-au forțat să devină cinic. Când Ciolacu se laudă cu o guvernare impecabilă în pofida deficitelor-record, finanțate cu împrumuturi, folosește același mecanism cinic, de abureală strategică. La fel cum Hawley ignoră suferința pe care o provoacă pentru a-și vedea scopul atins, Ciolacu, în discursul politic triumfalist, ignoră amplificarea deficitului, a datoriei și vorbește despre „salvarea națiunii”. Ciolacu lansează un atac sub centură când susține că datele economice au fost coafate și sugerează, perfid, o intervenție ascunsă pentru a transforma creșterea sa economică în recesiune tehnică, încercând să mențină intactă „legenda” unei guvernări impecabile. El îl demonizează pe Bolojan, acest „zapciu al austerității”, care ar fi „pus economia pe butuci”, dar nu-și asumă propriile greșeli. Fostul lider al PSD descrie rigoarea fiscală a lui Bolojan ca un atac la adresa cetățenilor. Atitudinea sa nervoasă ascunde eșecul său dublu, atât economic, cât și politic, căci devine evident că a risipit bani publici pentru voturi și acum se apără prin atacuri la adresa succesorului. Ciolacu susține că măsurile de austeritate și creșterile de taxe sunt „premeditate” de Bolojan pentru a acoperi un „eșec”, ignorând faptul că aceste corecții sunt adesea rezultatul risipei uriașe pe care a gestionat-o.
Este conflictul clasic dintre un lider care a cheltuit peste măsură și succesorul său care cere rigoare. În politica românească, această „iarnă a vrajbei” este declanșată de cifrele reci ale economiei, care sparg vitrina colorată a pomenilor cu parfum electoral, plătite cu banii unor investitori care nu mai vor să finanțeze excesele, privilegiile și corupția care au păpat o mare parte din bani. O fi el deficitul o noțiune abstractă, dar ca să-i înțelegem povara, să observăm că anul acesta, dacă statul s-ar împrumuta de la „popor” pentru a-și achita datoria și a-și finanța deficitul, fiecare familie ar trebui să livreze peste 20.000 de euro bugetului de stat. Halucinant, nu-i așa? Dar această povară descrie costul real al politicilor economice care au inhibat investițiile, dar care au finanțat creșteri de venituri pentru ca politicienii să se mențină la putere cu privilegiile intacte. „Poporul” e și el o noțiune abstractă, iar vrajba politică este, de fapt, o capcană întinsă pentru a bloca reformele.
