Iluzia unei creşteri care s-a trezit recesiune

Viitorul economiei rămâne relativ incert, mai ales că peisajul european poate fi traumatizat de criza ucraineană.

Vara asta surpriza cea mai mare nu s-a ivit din scena politică, deşi acolo ar fi unele lovituri şi reaşezări oarecum nebănuite. Nici tensiunile geopolitice, care de altfel se petrec destul de aproape de noi, nu au vreun element puternic de noutate. Economia a fost spaţiul în care a apărut, ca o lovitură de măciucă, o realitate statistică: suntem în recesiune. Că e ea tehnică, adică economia a scăzut timp de două trimestre consecutive, sau va fi consolidată în partea a doua a anului rămâne de văzut. Deocamdată, nu sunt foarte clare ingredientele scăderii economiei. Cunoaştem doar cifrele mari, nu şi necunoscutele ecuaţiei după care se calculează produsul intern brut, această măsură a creşterii, stagnării sau scăderii unei economii. Dar statistica a mai oferit o surpriză: a întreţinut iluzia unei creşteri, e drept fragile, a economiei, prin omisiune. Oficialii statisticii au recalculat produsul intern brut (PIB) în primul trimestru, au constatat o scădere cu 0,2% faţă de ultimul trimestru din 2013, au trimis revelaţia asta la Eurostat, dar au omis să o publice la Bucureşti. Să fie un reflex de autoapărare a scaunelor, o expresie a dispreţului faţă de analiştii locali, evident interesaţi de mersul economiei? Sau oficialii statisticii sperau, naiv, într-o evoluţie bună a economiei în trimestrul al doilea care să estompeze efectul micii alunecări din primul trimestru? Întrebările rămân, desigur, fără un răspuns clar.

Un consum inhibat

Deci România a intrat în recesiune tehnică, după o scădere trimestrială neaşteptată, cu 1%, în cel de al doilea trimestru. Economiştii intervievaţi de agenţiile Reuters sau Bloomberg pariau pe o creştere modestă a economiei româneşti în al doilea trimestru al anului, situată undeva în interval 0,3-0,5%. Ce s-a întâmplat atât de dramatic încât să dea peste cap analizele economiştilor marilor bănci? Un răspuns posibil poate fi căutat în cifrele inflaţiei, un alt indicator urmărit cu sufletul la gură de economişti, care descrie creşterea preţurilor mărfurilor şi serviciilor. Or, inflaţia s-a calmat la un nivel european, aş spune eu, de ceva vreme. Dar îngheţarea preţurilor poate fi şi un reflex al pieţei în faţa unui consum anemic. Oamenii cumpără mai puţin, consumă prudent şi atunci marfa nu poate sta în galantare la infinit la preţuri mari.

Salariile nu cresc, locurile de muncă nu abundă, în ciuda unei aparente înviorări, stimulată şi de oferta de sezon estival în hoteluri şi restaurante. Creditele de consum sunt puţine şi, chiar dacă există, aşa, pentru efectul optic al clienţilor, ele nu sunt consumate cu entuziasm de românii înglodaţi deja în datorii faţă de bănci. Datoriile istorice ale familiilor românilor apasă şi ele negativ asupra apetitului pentru consum. Pe de altă parte, umflarea accizei prin schimbarea ecuaţiei de calcul a taxei, completată apoi de adăugarea în preţ a celor şapte eurocenţi, au inhibat deja consumul de carburanţi. Deci este foarte probabilă o comprimare a consumului individual, care să se reflecte apoi negativ în statistica produsului intern brut.

Pe de altă parte, statul şi-a redus investiţiile, pe fondul unei evoluţii slabe a încasărilor bugetare şi al unei lentori inexplicabile a absorbţiei banilor europeni.

În esenţă, este posibil ca economia să se fi gripat din cauza consumului public şi privat. Dacă lucrurile stau aşa, şi asta ne-o va confirma sau nu statistica detaliată a PIB-ului, avem o problemă care nu are soluţii simple. Desigur, statul poate lansa un şuvoi de bani către economie, investind în mari proiecte publice sau stimulând absorbţia banilor europeni. Dar cheltuielile statului produc deficit bugetar şi acesta se compară cu PIB-ul. Un PIB mai mic înseamnă automat strângerea robinetului şi cheltuieli mai puţine.

Investiţiile străine, alt şoc

În peisajul economic, oarecum bulversat de surprinzătoarea cădere a economiei din acest an, au apărut şi alte dezamăgiri, cum ar fi scăderea amplă, cu 10%, a investiţiilor străine directe. Cifra e alarmantă, deoarece investiţiile străine în economie produc locuri de muncă, aduc tehnologie şi extind pieţele de export. Evident, scăderea investiţiilor străine poate fi atribuită şi efectului tensiunilor geopolitice generate de conflictul ruso-ucrainean. Marile economii europene au probleme, în general zona euro stagnează şi nu poate porni de acolo un entuziasm pentru investiţii. Pe de altă parte, anul electoral poate îngheţa învestiţiile străine, aşa e regula, deoarece lumea aşteaptă să se aşeze apele după alegeri şi, în plus, se teme de diverse gesturi populiste, menite să susţină şi să stimuleze interesul pentru voturi.

Nu trebuie să uităm însă că printre aşa-zişii mari investitori străini se găseau magnaţii noştri, locali, care transferau când şi când ceva sume din Cipru, din Antilele Olandeze sau din tot atât de exoticele insule Seychelles. Adică din paradise fiscale. Ei, aici putem abandona o speranţă. Dinu Patriciu s-a prăpădit şi nu va mai transfera vreun ban din Antile către vreo afacere bucureşteană. Alţi bogătaşi, cetăţeni activi ai scenei politice româneşti, dar cetăţeni fiscali ai altor ţări, cu taxare mai blajină, nu prea mai investesc în România. Fie şi-au transferat banii din Cipru în clocotul crizei de acolo, anul trecut, fie şi-au îngheţat afacerile, de teama confiscării extinse. Dar acest îngheţ al transferurilor de bani ai oligarhilor nu este o mare pierdere pentru economia românească, deoarece nu s-au creat multe investiţii majore în industrie pe filiera marilor magnaţi. Oligarhii noştri sunt însă insensibili faţă de nevoile bugetului, pe care îl păcălesc frecvent. Stabilirea domiciliului fiscal la Monaco, în Nicosia sau aiurea descrie o atitudine indiferentă faţă de bugetul ţării. Desigur, într-o Europă liberă e dreptul oricui să-şi aleagă ce domiciliu fiscal îi convine. Dar exilul fiscal rămâne, în esenţă, o tentativă, reuşită, de evaziune.

Investiţiile străine susţin exporturile

Importante sunt investiţiile industriale serioase, ale marilor companii străine, deoarece acelea au ca efect creşterea salariilor, îmbunătăţirea colectării fiscale, deoarece multinaţionalele nu-şi permit să amâne plata obligaţiilor către bugetele statelor. Pe listele lungi, nesfârşite, cu datornici, ale Ministerului Finanţelor nu găseşti multinaţionale şi în general nu-i prea găseşti pe marii investitori străini. Semn că aceştia plătesc la timp impozitele şi contribuţiile sociale, iată de ce e de dorit să avem cât mai multe investiţii serioase. În plus, investiţiile străine se fac în condiţiile în care au deja o piaţă de desfacere externă, pe care au cucerit-o, pentru care produc şi pe care o menţin. Ceea ce se reflectă deja pozitiv în statisticile noastre de export şi, până la urmă, şi în evoluţia stabilă a monedei naţionale.

Pentru a ne asigura o creştere economică viguroasă, singura sursă a bunăstării, trebuie să atragem cât mai multe investiţii străine. Ar mai trebui, desigur, să reducem temperatura corupţiei, să creştem salariile la un nivel european, să ne ocupăm serios de educaţie şi să investim în cultură. Se leagă toate lucrurile astea şi dau imaginea unei ţări civilizate, europene, în care te poţi simţi ca acasă şi în care angajaţii sunt educaţi.

Într-o ţară cu parfum de corupţie, a cărei imagine este strivită de reportaje cu hoţii, prostituţie şi alte mici nebunii, puţini au încredere să investească. Iar, fără investiţii, adio creştere economică.

Radiografia evoluţiei economiei în prima jumătate a anului va fi expusă de Statistică pe 3 septembrie. Atunci bănuielile se vor confirma sau vor apărea evoluţii noi. Acum important este viitorul. Deocamdată, prognozele privind evoluţia economiei până la finalul acestui an sunt optimiste. Economia va evolua sub aşteptări, dar nu vom bălti în recesiune. Sunt însă în pericol cheltuielile statului şi sunt riscante gesturile cu efect de seducţie electorală. Viitorul economiei rămâne însă relativ incert, mai ales că peisajul european poate fi traumatizat de criza ucraineană. //