De același autor
Bătălia cu inflația nu s-a încheiat, cel puțin așa sugerează banca centrală, care a decis să mențină ratele sale de dobândă la același nivel, de altfel cel mai ridicat din Uniunea Europeană.
Vestea a venit ca o surpriză pentru analiștii care se așteptau la o reducere cu 0,25% a dobânzii cheie a BNR, de la 7% la 6,75%, oarecum promisă în februarie de guvernatorul Isărescu, condiționată însă de apariția unor nori negri asupra inflației pe termen scurt. Ceea ce s-a și întâmplat, de altfel. Banca centrală a cântărit riscurile asociate unei inflații ridicate și a decis că acestea sunt suficient de intense pentru a menține sus dobânda cheie. Mesajul băncii centrale este că inflația se va tempera mai lent și va evolua la un nivel mai ridicat față de așteptările sale inițiale. Această imagine de coborâre lentă a prețurilor ascunde detalii esențiale și impulsuri contradictorii ale creșterii prețurilor.
Însă persistența unei inflații încăpățânat de mari este un risc pe care banca centrală îl ia în calcul și din cauza anticipării unor majorări conjuncturale de salarii, pe fondul anului electoral, care ar putea menține cererea de mărfuri și servicii la un nivel ridicat, ideal pentru economie, dar stimulativ pentru inflație.
România nu este singura țară europeană în care băncile centrale încremenesc dobânzile la niveluri ridicate. Banca centrală a Poloniei a semnalizat același lucru, banca Ungariei menține și ea dobânda cheie neschimbată și motivele sunt identice: presiunile inflaționiste se mențin ridicate, industria prelucrătoare nu și-a revenit și contextul geopolitic rămâne tensionat.
În acest context, boardul BNR vrea să evite situația în care reduce dobânda, însă inflația se intensifică din cauza vreunui șoc, cum ar fi o scumpire a petrolului, și apoi se vede obligată să o majoreze din nou. E un scenariu posibil în peisajul actual, care ar putea provoca tensiuni nedorite în acest an electoral.
Chiar dacă băncile centrale din clubul european își mențin o atitudine prudentă față de dobânzile cheie, nu putem să nu ne întrebăm de ce oare inflația în România este cea mai mare din UE.
Este posibil ca diferențele atât de mari între inflația din zona euro, evaluată la 2,4% pentru luna aprilie, și cea din România, estimată în jurul ratei de politică monetară, de 7%, să fie efectul tehnicilor de măsurare diferite. Comparând, de exemplu, ponderile care cântăresc influența alimentelor în calculul inflației între România și Franța, observăm diferențe majore. În Franța alimentele influențează 15% din evoluția inflației, în timp ce la noi influența alimentelor cântărește în inflație mai mult decât dublu (32,91%). Asta înseamnă că inflația românească, puternic influențată de prețul alimentelor, este mai volatilă, cu reacții mai ample la schimbările sezoniere în prețurile mărfurilor alimentare. Și energia are o pondere mai mică în Franța (8,3%) față de România (26,94%), ceea ce din nou injectează volatilitate în evoluția inflației.
Desigur, s-ar putea spune că diferențele de consum sunt dependente de cele dintre salarii, însă lucrurile nu sunt neapărat așa, deoarece în Franța, de pildă, chiriile sunt mult mai mari decât în România și serviciile în general sunt mai scumpe și compensează astfel o mare parte din diferențele de venituri.
În esență, ar trebui să revizuim ponderile care fundamentează calculul inflației, inclusiv prin studierea comportamentului consumatorilor, extrem de diferit de la o generație la alta. Astfel, Generația X, aceea „cu cheia de gât”, născută între 1965 și 1979, are un set diferit de achiziții frecvente comparativ cu Generația Z, a „nativilor digitali”, născuți după 1990, care merge cu bicicleta, depinde de smartphone și comandă alimente pe internet, unde au discount la prețuri, deocamdată. Toate aceste schimbări comportamentale între generații modifică peisajul economic și statisticile trebuie să se adapteze pentru a descrie realitatea.
Iar inflația este un instrument politic important fie și pentru că majorările de salarii și de pensii sunt legate oficial de nivelul prețurilor de consum. Cei care consideră că inflația trebuie privită cu bunăvoință de politicieni, deoarece dă un impuls artificial creșterii economiei și veniturilor bugetare, pierd din vedere momentul în care statul trebuie să majoreze punctul de pensie sau salariile în funcție de aceasta, mărind factura cheltuielilor guvernamentale. De aceea politica ideală este menținerea unei inflații joase și stabile, pentru a evita derapajele. Că inflația este un instrument politic ne demonstrează și declarația premierului Marcel Ciolacu, iritat de fenomenul shrinkflation, al prețului menținut la același nivel, dar aplicat unei cantități reduse de produs, pe care îl consideră o inflație deghizată și „o formă de înșelăciune împotriva consumatorilor”. Guvernul s-a așezat pe treabă și a promis măsuri pentru intimidarea producătorilor, după modelul francez. De altfel ministrul francez al Finanțelor, Bruno Le Maire, declara că „shrinkflation este o jecmăneală, îi vom pune capăt”, iar Joe Biden, în Statele Unite, declanșa și el bătălia cu fenomenul.
Însă politicienii nu trebuie să uite că inflația, cea înregistrată de statistici, este adevăratul dușman al bugetului, că forțele pieței determină prețurile, în timp ce intervenția politică poate paraliza dezinflația.
