De același autor
Discreta Ordonanţă nr. 9, rămasă în umbra surorii ei mai mari care schimba Codurile Penale, este un risc major pentru economie, deoarece poate amaneta bugetul ţării pentru următoarea sută de ani. Textul acestei ordonanţe de urgenţă a creat cadrul legal care le permite guvernanţilor, dar şi primarilor de la oraşe şi sate să angajeze contracte pentru sume nelimitate şi necontrolate de nimeni și nici să nu răspundă pentru asta. Toate acestea sunt posibile deoarece OUG 9 suspendă câteva articole din Legea 500, a finanţelor publice, care, în esenţă, asigurau o rigoare şi o predictibilitate a cheltuielilor. Potrivit noii reglementări, miniştrii sau primarii pot semna contracte pentru diverse proiecte sau achiziţii fără a se sinchisi de anumite limite impuse de bugetele aprobate deja, împingând astfel cheltuiala în anii viitori.
Şmecheria s-a articulat în jurul aşa-numitelor credite de angajament. Spre deosebire de creditul bugetar, care este clar identificat în proiectul anual de buget, creditul de angajament presupune încheierea unui contract care se derulează pe mai mulţi ani şi care se transformă în cheltuială publică, atunci când se face plata. Este un instrument perfect legal şi necesar, deoarece este normal să ai credite de angajament pentru bugete multianuale, pentru proiecte mari care se derulează timp de mai mulți ani, atât că până acum toate proiectele care beneficiau de aprobarea unui angajament de plată aveau o limită, iar pentru depășiri răspundeai.
Exista deci un prag până la care se puteau semna credite de angajament, care, dispărând, oferă şansa unor proiecte inutile, a unor cheltuieli nebuneşti sau chiar a unor afaceri oneroase pe banii statului, care pot sfârşi prin a mări datoria publică a României, nu înainte de a produce deraieri majore ale deficitelor bugetare din anii viitori. Această reglementare, care impunea limitarea cheltuielilor și răspunderea pentru excese, a apărut după ce timp de ani buni licitațiile se măsluiau cu argumentul prețului minim, pentru ca ulterior, când o firmă „de casă“ câștiga proiectul, să poată primi bani în continuare pentru a-l finaliza. În noile condiţii impuse prin OUG 9, legal nu mai există nicio constrângere pentru semnarea contractelor care sunt plătite din bani publici.
Dacă mai trebuia, Ordonanța nr. 9 descrie haosul din mintea guvernanților lui Dragnea, agendele suprapuse și șmecheria. În esență, același text legislativ împrăștie bani pentru majorarea salariilor, promite tichete de vacanță cât un salariu minim, majorează salariile în unele domenii și suspendă articole esențiale din Legea finanțelor.
Densitatea problemelor abordate într-o singură ordonanță este nemaintâlnită. Cum să aglomerezi în același text chestiuni legate de salarii, să amâni pentru încă un an majorarea la 6% a cotei de contribuții la pensiile administrate privat și să suspenzi prevederi ale Legii finanțelor, pentru ca miniştrii şi primarii să poată cheltui fără limită, netulburaţi de vreo penalizare? O explicaţie a acestui text „varză“ poate fi gândirea şemecherească potrivit căreia şi dacă s-ar prinde cineva că au dat liber la risipă, dacă ar sugera anularea prevederilor care calcă în picioare prudenţa bugetară, beneficiarii ciordelii şi-ar putea proteja clientela strigând netulburaţi: şi ce vreţi acum, să nu mai majorăm salariile, să nu mai dăm tichete de vacanţă? O imensă cacealma, asta este Ordonanţa 9.
Se regăsește obsesia cheltuirii banilor publici fără teama de pedeapsă, chiar dacă acești bani sunt, în mare parte, doar cifre pe hârtie, deoarece acest Cabinet Grindeanu lucrează cu venituri supraestimate, imposibil de încasat. Textul Ordonanței 9 pare bântuit de duhul hoției, ca să parafrazez un om de afaceri pe care detenția l-a împins la meditație. A fost însă precedat de o altă ordonanţă de urgenţă, a 6-a, care a făcut un cadou ministerului condus de mâna dreaptă a liderului PSD, Sevil Shhaideh, care permite încheierea unor contracte de finanțare multianuale prin „credite de angajament pentru perioada 2017-2020 în valoare de 30 de miliarde de lei“. OUG 6 a fost o victorie de etapă asupra banului public, dar presupunea o limitare, deci nu le-a fost suficientă şi atunci au modificat şi Legea finanţelor prin OUG 9.
Nicăieri în acest pomelnic de proiecte şi intenţii care justifică antamarea unor credite de angajament nu există vreun proiect care să propună consolidarea clădirilor cu risc seismic, acelea care se pot prăbuşi în cazul, nefericit, al unui cutremur. E drept, acesta este un risc al bucureştenilor, oraş pe care guvernanţii actuali nu-l înţeleg şi nu-l respectă.
În esenţă, Cabinetul Grindeanu vrea să impună un buget aiuritor, în care cheltuielile sunt subestimate sau mascate, iar veniturile sunt umflate printr-un artificiu statistic. Tot arsenalul de ordonanţe care se joacă cu banul public, în ciuda riscurilor uriaşe care pândesc bugetul şi economia ţării, descrie o guvernare inconsistentă, inconştientă şi incoerentă, pentru care deficit, datorie publică şi risc sunt noţiuni abstracte, inspirate, probabil, din lectura Alchimiei finanţelor, celebra carte a lui Soros.
