Ratăm şi banii Chinei?

Suntem atrăgători dacă suntem serioşi, eficienţi şi mai puţin corupţi. Acesta este jocul global al investiţiilor, în care China devine unul dintre actorii principali.

În ciuda semnării unor acorduri bilaterale pro­miţătoare, investiţiile Chinei în România se la­să aşteptate. Ultima vizită a premierului Vic­tor Ponta la Beijing nu a adăugat proiecte noi pe lista existentă şi nu a pro­dus vreo revelaţie în ce pri­veşte intenţiile deja dez­vă­lui­te de investiţii. Rămân în sus­pans proiecte gigant în care China şi-a arătat interesul, cum ar fi construcţia hi­dro­centralei Tarniţa-Lă­puş­teşti. Nu a apărut nici vreo decizie a colosului China Junlun Pe­troleum Co. Ltd de a prelua Oltchim Râmnicu Vâlcea, aflat într-o situaţie fragilă, sau Cuprumin. Aş­teptările noastre aleargă, ideatic, spre in­ves­tiţii chineze de 6 miliarde de euro în eco­no­mia românească.

Se pare că aceste aşteptări coincid cu in­tenţiile chinezilor de a plasa bani în economia românească. Ce se întâmplă însă de nu apar roadele acestor aşteptări şi intenţii? Negociem oare superficial, neglijent sau nu descâlcim eficient eventualele blocaje legislative? Nu ştim, deoarece informaţiile privind stadiul ne­gocierilor sunt destul de puţine şi abundă în generalităţi. Sunt voci sceptice care susţin că nu vom fi în stare să atragem miliardele astea care ne dau târcoale, de vreme ce nu suntem capabili să absorbim fondurile europene puse gratis la dispoziţia economiei noastre.

Să fie aşa? Lentoarea cu care atragem banii eu­ropeni are explicaţiile ei: bi­rocraţie stufoasă, firme ne­pregătite, lipsa banilor de co­finanţare a proiectelor şi ca­litatea îndoielnică a func­ţio­narilor care gestionează tra­seul fondurilor. Folclorul ur­ban adaugă şi o explicaţie non­conformistă: nu poţi să păcăleşti birocraţia severă a Bruxellesului şi, ca atare, mai bine te abţii. E vorba, deci, de corupţie.

Să fie parfumul comisioanelor de consultanţă şi al partenerilor obligatorii selectaţi din rân­dul firmelor vasale politic un obstacol şi în ca­lea investiţiilor chinezeşti? Un lucru e clar, anume că filosofia investiţională a Chinei ex­clude şpăgile. Banca de Dezvoltare a Chinei, de pildă, împrumută firmele chineze cu bani pentru achiziţii şi investiţii în străinătate pe baza unor documentaţii serioase, tot atât de severe ca la Londra sau New York, con­so­li­date cu analize de risc.

Să nu ne închipuim că suntem vreo atracţie specială pentru investiţiile chinezeşti. Toată lumea dă târcoale Chinei, deoarece ţara îşi schimbă modelul economic şi se deschide pu­ternic spre investiţii serioase în exterior. Acum, multe corporaţii private sunt conduse fie de chinezi care au acumulat experienţă în străinătate şi se întorc acasă, fie de specialişti străini, experimentaţi şi supercompetenţi. Aceş­tia vor orienta afacerile companiilor chi­neze către mediul cunoscut.

România trebuie să facă eforturi pentru a pri­n­de acest tren al interesului Chinei pentru ţă­rile central şi est-europene, datorat, în parte, unor nostalgii din trecutul comunist al aces­tora. Deocamdată, China este un investitor timid în România, unde a plasat puţin peste 280 de milioane de euro, risipiţi în mai mult de 11.000 de companii. E vorba, deci, de afa­ceri relativ mici, capitalizate cu 25.000 de euro, în medie.

Chinezii sunt la ora actuală cei mai mari in­vestitori, după americani. Anul trecut, firmele chinezeşti au investit 68 de miliarde de dolari în fuziuni şi achiziţii în toată lumea, iar in­vestiţiile directe totale în străinătate ale Chi­nei au depăşit 90 de miliarde de dolari. Com­paniile chinezeşti au investit 17 miliarde de do­lari în şase companii europene şi 44 de mi­li­arde de dolari în 28 de companii din America de Nord, potrivit datelor publicate de Dea­lo­gic. Sumele dau ameţeală şi spulberă îndoiala că ar fi vreo oprelişte serioasă în calea atra­ge­rii banilor chinezeşti. În traseul negocierilor pen­tru investiţii se strecoară şi tentaţii. Ţările membre ale Uniunii Europene oferă in­ves­ti­to­rilor chinezi rezidenţă în schimbul investiţiilor. Portugalia a introdus un program de „vize de aur“, prin care oferă rezidenţă şi vize de lucru familiilor chinezeşti care investesc mai mult de 500.000 de euro în proprietăţi imobiliare sau peste un million de euro în afaceri. Ungaria a oferit rezidenţă permanentă chi­ne­zilor care plasează mai mult de 250.000 de euro în obligaţiuni de stat. Grecia şi Cipru au lansat şi ele scheme de investiţii în piaţa imo­biliară, cărora le-au ataşat oferte de re­zi­denţă. Nu doar ţările tulburate de criză s-au mişcat către seducţia prin paşaport. Olanda fa­ce şi ea o ofertă similară pentru chinezii ca­re investesc mai mult de 1,25 de milioane de euro în afaceri locale.

Ei bine, noi ce facem? Nimic. Noi negociem timp îndelungat, ne blocăm în chestiuni de competiţie şi băltim în spaţiul relaţiilor bila­te­rale. Secretul succesului pare a fi însă o stra­tegie complexă, care include şi gesturi de des­chidere pentru investitorii privaţi din China, dar care ţine cont de culoarul aglomerat des­chis economiilor lumii care vor să atragă in­vestiţii chinezeşti. Iar China investeşte pro­fe­sionist, cu studii de risc şi oportunitate. Cât de riscantă sau de oportună e o investiţie în România? Asta e o decizie care se ia la Beijing sau Shanghai, dar depinde de arta noastră de seducţie. Pentru o piaţă care are ca orizont planeta, suntem atrăgători dacă suntem se­ri­oşi, eficienţi şi mai puţin corupţi. Acesta este jocul global al investiţiilor, în care China de­vine unul dintre actorii principali. //