Un an de turbulenţe

Din ziua căderii Lehman Brothers şi până azi, leul a pierdut 17,67% din valoare în faţa euro. Putem considera asta o dobândă plătită pentru ghinionul de a avea doi ani electorali consecutivi. O factură semnată în alb de politicienii care, probabil, au simţit în buzunare doar criza imobiliară.

Anul trecut, în septembrie, se prăbuşea Lehman Brothers, una dintre marile bănci de investiţii din lume, iar pieţele financiare intrau într-o panică profundă, ce avea să atingă toate economiile planetei.

În doar două săptămâni, două bănci ipotecare, patru bănci de investiţii şi cea mai mare companie de asigurări a lumii se scufundau. Devenise clar pentru toată lumea că nicio afacere financiară nu mai era sigură. Sistemul financiar a îngheţat, deoarece dispăruse încrederea. Îngheţarea banilor a însemnat startul celei mai teribile recesiuni globale de la ultimul război mondial încoace. În România, veştile astea rele nu îngrijorau pe nimeni. Păream feriţi de contaminarea cu această criză, despre care lumea credea că aparţine doar băncilor expuse la tranzacţii financiare sofisticate, cu produse financiare „made in USA“, ticluite pe Wall Street şi mişcate la Bursa din Londra.

În România, 1 euro se cumpăra cu 3 lei şi 67 de bani la casele de schimb, guvernul liberal mărea pensiile, iar social-democraţii plusau, cerând majorarea salariilor profesorilor cu 50% şi înjumătăţirea TVA la pâine. Politicienii prizau aerul tare al alegerilor parlamentare care se apropiau şi, ameţiţi, promiteau pomeni şi mai ispititoare, chiar dacă nu era clar cum le vor onora. Mircea Geoană ar trebui să fie stânjenit şi astăzi de aiuritoarea sa ofertă lansată pentru repatrierea „stranierilor“, cărora le promitea 20.000 de euro la revenirea în ţară.

O singură voce lucidă lansa un avertisment. Guvernatorul Băncii Centrale, Mugur Isărescu, îşi sfătuia, în urmă cu exact un an, „colegii bancheri“, să caşte ochii „cât cepele, să fie prudenţi şi să îşi vadă lungul nasului în expansiunea creditării“. Îngrijorarea sa avea să se confirme în octombrie, când Banca Centrală a utilizat toate trucurile posibile în încercarea de a opri ceea ce Isărescu numea, la vremea respectivă, un „atac speculativ asupra monedei naţionale“. Uita că acesta este jocul de monedă de liberă circulaţie, iar riscul atacului speculativ este direct proporţional cu slăbiciunea monedei şi a economiei în care ea circulă. Cu toate eforturile Băncii Centrale, leul devenise o marfă scumpă, băncile împrumutându-se între ele la dobânzi prohibitive.

În paralel, Bursa de Valori îşi continua prăbuşirea începută în toiul verii, când investitorii străini îşi lichidau portofoliile româneşti. Agenţia de evaluare financiară Standard & Poor’s a doborât ratingul suveran al României sub nivelul recomandat pentru investiţii. În afacerile financiare, asta se traduce prin mărirea dobânzilor la care o ţară se poate împrumuta din pieţele externe de capital.

Radiografia financiară a României era sumbră: în ţară, băncile alergau după lei, dobânzile urcau cât casa, liniile de creditare îngheţau, iar de împrumuturi externe nici nu mai putea fi vorba. Băncile au închis discret robinetele de bani, tăind, pentru început, liniile de creditare ale firmelor. Având de ales între a-şi menţine afacerea, salariaţii şi furnizorii, firmele au amânat birurile către stat. Statul s-a trezit cu vistieria goală în avanpremiera meciului electoral. Doar consumul era robust şi avea să-şi menţină forma până după sărbătorile de iarnă, semn că românii fuseseră anesteziaţi de poveştile electorale. Aveau încă bani şi locuri de muncă. În septembrie 2008, România era campioana europeană a ritmului de creştere a salariilor. În spatele uşilor închise, a început o sarabandă a împrumuturilor statului, care lua bani de la bănci pentru o săptămână sau două, la dobânzi piperate.

Politicienii ignorau criza şi susţineau mărirea cu 50% a salariilor tuturor angajaţilor statului. O altă agenţie de rating, Fitch, ne avertiza că datoriile externe private ale României din 2009 vor cumula 55 de miliarde de dolari, sumă aproape dublă faţă de rezerva valutară a ţării. Între timp, exporturile se blocaseră din cauza scăderii cererii partenerilor de afaceri. Chestiunea îngheţării exporturilor depăşea drama falimentului firmelor specializate, deoarece seca astfel o sursă de alimentare cu valută.

Băncile străine, aflate sub presiune la ele acasă, creditaseră masiv cu banii grupurilor-mamă prin împrumuturi care trebuiau returnate rapid. Două primejdii apăreau de aici: una, că-şi vor transfera integral banii împrumutaţi din afară şi că-şi vor cere valuta blocată de Banca Centrală sub forma aşa-numitelor rezerve minime obligatorii pentru a face faţă situaţiei. Statul se împrumuta săptămânal de lei pentru a-şi plăti facturile de salarii, în timp ce Isărescu ţinea cu o mână leul şi cu alta număra banii din rezervă. Devenise clar că, fără ajutorul Uniunii Europene şi al Fondului Monetar Internaţional, intrăm în colaps. Politicienii respingeau viguros ideea unui împrumut de la FMI şi se hârjoneau pe salarii, spectacol care continuă şi astăzi.

Mai mult, ca orbirea să fie completă, Institutul de Prognoză al fostului Cabinet dă ultima lovitură a anului 2008, punând pe masa noului guvern estimarea, neverosimilă, că economia va creşte în 2009 cu 4,6%. Pe baza acestei iluzii, s-a construit un buget umflat cu pompa, care a rămas însă lipit de cheltuielile ţării ca o bombă pe pieptul unui terorist sinucigaş. Din ziua căderii Lehman Brothers şi până azi, leul a pierdut 17,67% din valoare în faţa euro. Putem considera asta o dobândă plătită pentru ghinionul de a avea doi ani electorali consecutivi, deoarece şi fără falimentul Lehman Brothers am fi trăit un an de turbulenţe. O factură semnată în alb de politicienii care, probabil, au simţit în buzunare doar criza imobiliară. //