De același autor
Sa lasam ignoranta, incultura si lipsa de respect a celor care practica de mai bine de patru ani, ca singura forma de legitimare, un nesfarsit abuz de putere, o lupta josnica de politizare a institutiei si o activitate disciplinata prin actiuni dese de promovare a artizanatului roman in forme din ce in ce mai elucubrante. Sa le lasam, deci, sa zburde in voie. Sa ucida locul. Pentru asta am avea nevoie de covorul fermecat care sa ne duca departe de pustiul de azi. Poate ne da o scoarta superba doamna Georgeta Rosu, responsabila patrimoniului, stapana peste acest pustiu, vadit deranjata si incurcata de tot zgomotul din ultimul an facut de cativa iresponsabili din muzeu, cateva jeguri din presa scrisa si niste intelectuali vanduti celeilalte puteri. Poate, dar nu cred.
Doamna Georgeta Rosu este prea preocupata sa-si cladeasca pe cele mai inalte culmi ale ambitiei sale un muzeu personal peste Muzeul Taranului Roman. Cum isi implineste aceasta dorinta? Simplu: functiile cumulate si asigurate de ea insasi ii permit sa taie si sa spanzure, dupa cel mai simplu model politic de conducere ex-comunist. Numeste si deleaga sefi de sectie necompetenti pentru sectia cercetare. Ajuta la demisia unor directori de cercetare si a unor muzeografi cu experienta, incomozi pentru muzeul ei personal. Creeaza dosare politienesti pentru a-si motiva fiecare gest. Xeroxeaza condicile, zi de zi, pentru a sanctiona vehement minutele de intarziere cumulate. Se preface ca reface ceea ce crede ca insusi Horia Bernea si-ar fi dorit, distrugand doua sali cu o identitate deja conturata. Ca sa ne arate ce? Ca:
1. Nu a inteles nimic din conceptul pe care Horia Bernea si echipa de cercetatori l-au construit pentru a descrie spiritualitatea taraneasca. Pentru simplul motiv ca nu are organ pentru asa ceva. Sala Crucea peste tot - sinteze, re-construita pe distrugerea salii Ferestre, este lipsita de concept, de orice viziune si de perspectiva etnografica si antropologica pe care muzeul le-a conturat in demersul sau. Cand s-a vorbit de amputarea discursului initial, termenul mi s-a parut un pic dur. Cand vad ce sinteza a reusit doamna Georgeta Rosu, termenul mi se pare prea ingaduitor. In fond, cine isi bate joc de cine? Intrebarea o adresez noului ministru al Culturii si celor responsabili pentru pastrarea si incurajarea cazurilor unice ale patrimoniului cultural, material sau imaterial.
2. Doamna Rosu foloseste ca procedeu de expunere a obiectului etalarea, adica alatura obiecte foarte valoroase din patrimoniu si le arata autenticitatea. Atat. Nu o intereseaza contextul, pentru ca nu stie sa-l creeze, cum nu stie sa continue sensul deja construit de relatiile dintre spatiu-obiect-vizitator. Copiaza sisteme de expunere intr-o maniera aplatizanta atat pentru obiect, cat si pentru lumea care il imagineaza. Apar spatii goale nejustificate, disproportii, spatiul fizic si conceptual e secatuit, scenografia salii si eclerajul dispar, iar legatura cu celelalte sali-articulatii, obligatorii pentru intregul discurs, este rupta brutal. Pe modelul "pot sa pictez si eu o cruce", un tehnician este invitat sa acopere gestul puternic al unei cruci mici pictate de Horia Bernea. Fotografia calugarului Paisie poate sa stea asa cum a pus-o fostul director al muzeului, chiar si fara scrisul acestuia. Sau, daca intr-un dulap exista o icoana, putem sa punem mai multe, pentru simplul motiv ca si celelalte sunt frumoase si trebuie sa le aratam.
Doamna Rosu are un talent remarcabil: acela de a ucide duhul locului. Straluceste prin lipsa profunzimii si a expresivitatii. Pentru ea, a transcende un spatiu este o dimensiune necunoscuta. Pe modelul cantinelor ex-sovietice, care preluau identitatea bisericilor cucerite, se foloseste de patrimoniu in sensul exact al termenului, ca un functionar. Nimic din legaturile tainice dintre obiecte, din starea de spirit a acelei muzeografii marturisitoare. Nimic din acea materialitate, organicitate a lumii taranesti imaginate unic de Horia Bernea pentru muzeografia romaneasca, o viziune pe care au apreciat-o si onorat-o instante muzeale europene.
Muzeele duc lipsa de creatori si de inovatie, in general, este o realitate, si cei care participa la tot felul de workshop-uri si seminarii stiintifice internationale o stiu deja. In evaluarea conceptului de muzeu european, Forumul European al Muzeelor a integrat, de ceva timp, printre dimensiunile definitorii pentru ceea ce trebuie sa fie o institutie muzeala, si coordonatele creativitatii, ale inovatiei. Cum sunt ele puse in practica, prost si depasit, ne arata doamna Rosu prin noua-veche sala a Sintezelor. Si argumentele pot continua. Se folosesc pentru documentare, fara rusine, materiale etnografice depasite, autori care au avut importanta lor acum 40-50 de ani sau chiar mai multi. Faimoasa scoala de muzeografie creata de Horia Bernea, asa cum ii place doamnei Rosu sa-si numeasca colaboratorii, este teoretic si practic pregatita dupa aceleasi materiale invechite. Ghidajul prin muzeu a devenit limba de lemn a celor pasionati de folclorul autentic si de dimensiunea rustica a traditiei noastre stramosesti. Se lucreaza en gros cu pleonasme si confuzii de tot felul: vizuale, estetice, de comunicare. Rezultatul este anularea oricarui sens. Limitele sunt evidente, ridicolul se instaleaza la el acasa.
Situatia in care se afla MTR este foarte grava si lipsa de vointa a factorilor decizionali din MCC de a opri distrugerea identitatii unei institutii de cultura, care poate fi integrata patrimoniului cultural european, este similara cu iresponsabilitatea vechilor activisti culturali care au acceptat, printre altele, distrugerea unui monument unic in sud-estul Europei: complexul manastiresc al Vacarestilor.
Am spus ca poate ar trebui sa plecam cu totii. A fost o figura de stil, ma gandeam ca asa ar putea sa inteleaga si noii responsabili ai culturii de ce totul e cu capul in jos la Muzeul Taranului Roman. De ce unii oameni foarte nepotriviti au ajuns sa distruga un loc foarte bine potrivit. De ce Muzeul Taranului Roman a devenit muzeul artizanatului romanesc.
*muzeograf MTR, demisionata in 2004
