Tara lui Ponta

Eşecul lui Ponta îmi dă bătăi de cap. Cu premierul ajuns preşedinte, eram sigur de-o chestie. Două, trei decenii cel mult şi românii urmau să deprindă într-un final democraţia – cea germană, italiană sau spaniolă. Ca locuitori în München, Milano sau Malaga. Puţinii care rămâneau în ţară ar fi fost rugaţi să emigreze, într-un final, şi ei.

Liviu Horovitz 20.11.2014

De același autor

Eşecul lui Ponta îmi dă bătăi de cap. Cu premierul ajuns preşedinte, eram sigur de-o chestie. Două, trei decenii cel mult şi românii urmau să deprindă într-un final democraţia – cea germană, italiană sau spaniolă. Ca locuitori în München, Milano sau Malaga. Puţinii care rămâneau în ţară ar fi fost rugaţi să emigreze, într-un final, şi ei. Pentru câţiva s-ar mai fi găsit slujbe şi la faţa locului. Ghizi, pădurari sau paznici. România ar fi putut, într-un final, să îşi răzbune păcatele: Ar fi devenit o inimă verde a continentului, un loc unde râşii, jderii şi caprele negre ar fi putut mişuna în linişte printre prea multele biserici post-decembriste şi acele de neuitat blocuri comuniste. Turişti din toata lumea ar fi vizitat minunea, iar nepoţii ar fi venit în căutarea originilor, plimbându-se alene prin „Parcul European Fosta Românie.” Cu Ponta, viitorul era sigur. Cu Iohannis, mai există o posibilitate ca România să găsească totuşi făgaşul dezvoltării şi prosperităţii. Continui, deci, să îmi fac griji ce va aduce ziua de mâine.

Cu Ponta, România ar fi devenit o ţară din ce în ce mai mare. Patria bunicului meu era mică, de la Bucureşti la Timişoara nu erau decât opt ore cu locomotiva cu abur. Cu Ponta, zdrăngănitoarea pe şine vechi ar fi urcat munţi din ce în ce mai înalţi, ar fi trecut râuri din ce în ce mai late, ar fi ajuns la destinaţie în mai multe ore şi, invariabil, cu mai multă întârziere. Autostrăzile, arterele pulsânde ale vieţii europene, ar fi continuat să nu strice peisajul din ţara lui Ponta. Pe ele ar fi putut – ferească-ne sfântul – să vină unii şi să ne cumpere cu totul. Iar noi nu ne vindem ţara! O dăm doar baronilor noştri pe gratis, că e a lor din tată’n fiu, de la un boier la altul, de la fanarioţi încoace, şi dinainte. Şi chiar dacă l-ar fi obligat străinii – băgîndu-i banii în buzunar – sa mai construiască câteva bucăţele de şosea ceva mai lată, nici o grijă, le făcea aşa de bine că până erau gata într-un loc se stricau în altul.

Cu Ponta nu trebuia să îmi fac probleme că educaţia s-ar fi putut îmbunătăţi. Dacă românii deveneau mai deştepţi, poate în câţiva ani nu îi mai votau, pe el sau pe vreun ucenic PSD-ist de-al său. Poate nu se mai lasau cumpăraţi cu o sticlă de ulei şi câţiva lei la pensie. Poate aveau chiar nesimţirea să ceară reforme reale? Ar fi fost o tragedie. Cu Ponta eram deci sigur: Urmau să meargă toţi la şcoală şi tot proşti să rămână. Prin liceu urmau să treacă toţi, cu sau fără bacalaureat. La facultate iarăşi musai să se ducă, ca dacă învăţau o meserie începeau sa priceapă cum merg lucrurile şi poate nu mai puneau ștampila unde trebuie. La capătul zilei, dacă Președintele poate să îşi copieze lucrarea de doctorat, sigur poate şi mojicul să îşi facă o diplomă sau două – ar fi fost regula sub Ponta. Profesorii ar fi fost mulţumiţi. Copiii, studenţii şi părinţii, asemenea. Partidul şi-ar fi căpătat voturile. Cu Ponta, lucrul ar fi fost bine făcut pentru toată lumea.

De asemenea, cu Ponta mergeam la sigur cu sistemul de sănatate: sigur nu s-ar fi schimbat nimic. Când spun „sistem,” asta e doar o vorbă, căci procentele acelea pe care le plăteşte tata din venit nu îi mai aduc de mult nimic. Poate dacă ar bea pe rupte şi ar ajunge iarna, îngheţat, la poarta unui spital, i-ar da un pat, aşa, să nu moară de frig, că doar români suntem. Aşa, cum nu le bea, „sistemul” e că tata pune banul în buzunarul doctorului de câte ori îl doare ceva. Sau, dacă e mai grav, se urcă în maşină şi o hodorogeşte peste sate, printre căruţe, până la Szeged – în Ungaria, măcar se poate plânge cuiva dacă nu iese bine. Când e cuţitul la os – sau fişicul din buzunar mai gros – se merge oricum la Viena. Aşa că Ponta nu i-ar fi supărat pe doctorii şefi – care îşi fac vile din operaţii – şi nu i-ar fi deranjat nici pe tinerii medici – care ar fi plecat în continuare pe capete. Că de, învaţă toţi germană din primul an la facultate, rugând-o pe mama să nu îi mai facă „inginer la Timișoara” ci „doctor la Saarbrücken.”

Cel mai bun lucru ar fi fost însă că Ponta nu ar fi descurajat pe nimeni din plecat. Ăştia deştepţi, care fac scandal, mai bine oricum să o tulească, ar fi zis Victor-Viorel. Să trimită bani de dincolo; să-i ţina liniştiţi pe cei care rămân la vatră. Şi la următoarele alegeri, să se înghesuie, la München sau Londra. Să arate că românilor le place coada, nu să voteze cum nu trebuie prin ţară. Cum au plecat trei milioane dintre cei mai muncitori, aşa mai puteau să plece şi restul. Încetuţ, încetuţ, până nu mai rămâneau decât bunicii, bugetarii, şi baronii. Cu Ponta şi ale lui autostrăzi, şcoli şi spitale, oricum nu avea nici o scuză cel ce stătea să stingă, ultimul, lumina. Cine spunea, după încă douăzeci de ani, că a sperat, că a muncit, că a fost patriot i-am fi pus în mână o sapă sau o puşcă şi l-am fi trimis să lucreze în parc. În ţara lui Ponta, patrioţii rămâneau sigur de căruţă, dacă nu care cumva chiar aruncaţi pe sub roţi, zdreliţi.

În concluzie, cu Ponta eram pe drumul cel bun. El însuşi ar fi inaugurat acel frumos parc european. Până atunci, el şi prietenii lui ar fi furat tot ce era de furat, ar fi mutat bănuţii în niscai conturi şi şi-ar fi trimis copiii pe la şcoli în străinătate. Mai toţi românii ar fi abandonat ideea aceea absurdă că progresul este inevitabil şi pe ale lor meleaguri. Asemenea cu regiunile dezindustrializate din America, oamenii ar fi plecat din ţară şi natura şi-ar fi recăştigat drepturile. La sfârşit, după ce ar fi tăiat panglica la deschiderea parcului, un Ponta la fel de zâmbitor şi mulţumit de sine ca în sâmbăta dinaintea turului doi, s-ar fi urcat în avion la Budapesta şi ar fi zburat spre căsuţa cumpărată pe malul lacului Geneva. Ar fi trăit tihnit aici, mulţumit de sine şi de isprava sa. Ar fi fost vizitat de copiii săi, care şi-ar fi amintit cum eroul de tata nu numai că i-a îmbogăţit, dar a şi făcut o faptă bună, transformând ţara aceea, de nu îi trebuia nimănui, într-un parc atât de frumos.

Acum, cu Iohannis, nimic nu mai e sigur. Pe de o parte, speranţa e mare. Neamţul – care mai bine voia să piardă decît să fie mârlan – pare acum, câştigător, să fie hotărât. Poate-şi găseşte sfătuitori capabili. Poate îi lasă şi pe cei care nu mănâncă salam cu soia să trimită voturile prin plic. Poate construieşte autostrăzi şi pune şine. Poate schimbă sistemul de sănătate. Poate face şcoala iarăşi şcoală. Poate îi susţine pe vânătorii de tîlhari să mai pună pe unul şi pe altul la răcoare. Aşa, poate nu pleacă şi ultimul inginer şi cea din urma doctoriţă. Ba poate mai trage câte unul, din depărtări, şi înapoi spre casă. Pe de altă parte, baronii tot baroni. Şi ţara tot a lor. Dacă îi dau putere lui Klaus să schimbe, ţara respiră un pic şi plăcinta se măreşte. Adevărat, o fi mai mult de împărţit atunci, dar cum să facă să împartă acea turtă tot ca până acum – mai toată pentru ei, baronii, şi mai nimica pentru ceilalţi? Aici va fi buba, aici e ceea ce îmi dă dureri de cap. Cu Ponta eram sigur, urma să mă pot plimba prin parc agale, resemnat cu trista soartă. Aşa, mă tot gandesc, îngrijorat, la ce va fi.

(Zurich, 17 noiembrie 2014)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22