Victor Ponta şi Europa

Unul dintre lucrurile dramatice din ultimele zile este pierderea încrederii.

Vara e anotimpul scandalurilor româno-eu­ropene. În august 2002, România semna un acord cu SUA privind imunitatea sol­daților americani în fața Curții Penale In­ternaționale. Stupoare în Eu­ropa din cauza gestului unui stat care începuse ne­gocierile de aderare la UE. În vara lui 2010, România era actor principal în pro­cesul expulzării romilor lan­sat de Nicolas Sarkozy. Iar în iulie 2012, Victor Ponta are parte de cea mai me­diatizată vizită la Bruxelles fă­cută vreodată de un oficial român. Ni­cio­dată însă până acum un șef de guvern nu a ajuns la Bruxelles în mijlocul unui uriaș scandal intern, în care se lansau acuzații grave, de genul „lovitură de stat“ sau „ani­hilarea statului de drept“.

Ca urmare, primirea nu a fost călduroasă. Iar micile gesturi dau, câteodată, mai mult înțeles vizitei decât discursurile. La în­tâlnirile de la Parlamentul European, Vic­tor Ponta nu a fost primit, la intrarea în clădire, de președintele Parlamentului, socialistul Martin Schulz, așa cum o cere cutuma. La întâlnirea cu președintele Con­siliului European, acesta îl aștepta având pe masă, într-un mod ostentativ, Tratatul de la Lisabona, care reunește drepturile și obligațiile statelor membre. În fine, du­pă ce s-a văzut cu președintele Comisiei Eu­ropene, José Barroso, acesta nu a stat la conferința de presă alături de Victor Pon­­ta, cum este obiceiul, ci l-a condus pe premierul român și, după o strângere scur­tă de mână, l-a lăsat singur în fața jurna­liștilor. Trei întâlniri, trei semne vizibile de dezaprobare față de ce se întâmplă în Ro­­mânia. Nici Viktor Orbán, premierul Un­­gariei, nu a avut parte de asemenea tra­tament, când a venit să dea explicații pen­tru acuzațiile de derapaj democratic. Ba­r­ro­so a stat atunci alături de el la con­fe­rin­ța de presă (e adevărat însă și că Orbán și Barroso sunt din aceeași fa­milie politică, premierul un­gar fiind chiar vice­pre­șe­dintele Partidului Popular European).

De ce reacționează Europa în acest fel? Explicațiile țin atât de fond, cât și de for­mă. Natura şi rapiditatea schim­bărilor de la Bucu­rești au șocat. Guvernul ro­mân nu își informase partenerii europeni despre ce urma să se întâmple. După două zile de perplexitate, reacțiile au început să curgă în urma apelului lansat de Curtea Constituțională de la București în legătură cu presiunile la care este supusă. Pentru eu­ropeni a fost semnalul că „blitzkrieg“-ul de la București atinge instituții fun­da­men­tale pentru democrație.

Unul dintre lucrurile dramatice din ul­ti­mele zile este pierderea încrederii. Ex­pli­cațiile oficialilor români nu conving. Ca urmare, au loc gesturi nemaivăzute: după în­tâlnirea dintre Barroso și Ponta, Co­mi­sia Europeană lasă să îi „scape“ un do­cu­ment cu cele 11 cerințe față de autoritățile române. Unele sunt extrem de punctuale, cum ar fi cererea expresă privind lipsa unor grațieri prezidențiale în timpul pre­ședinției interimare. Infirmată inițial de Crin Antonescu, existența listei a fost re­cu­noscută de Victor Ponta. Pe oficialii ro­mâni i-a surprins neplăcut faptul că lista a fost dezvăluită presei de responsabili din Comisie. La fel de neplăcut surprinși au fost de anunțul cancelariei germane pri­vind „convocarea“ ambasadorului român la Berlin (gest rarisim între două țări eu­ro­pene). Românii ar fi preferat ca întâlnirea dintre ambasadorul român și consilierul pe politică externă al Angelei Merkel să nu fie mediatizată și, în niciun caz, prin­tr-un comunicat care să conțină cuvântul „convocare“ și despre care Ministerul Ro­mân de Externe să afle abia după pu­bli­care. Greu de înghițit.

Europa se poartă mai rău acum cu Ro­mâ­nia decât s-a purtat cu Italia lui Ber­lus­co­ni, cu Franța lui Sarkozy în vara lui 2010 sau cu Ungaria lui Viktor Orbán, care adop­tase o lege prin care limita in­de­pen­den­ța băncii centrale și o alta prin care pu­nea căluș presei. Pe unii îi surprinde, dar nu e surprinzător. România nu a fost aproa­pe niciodată o țară în care „vechii europeni“ să aibă încredere. Intrată în UE cu greu, supusă în continuare unei mo­ni­to­rizări pe justiție, având o absorbție foar­te proastă a fondurilor europene, „din Ro­mânia te aștepți rareori să vină o veste bună“, spunea un oficial european. Mai mult, în primii cinci ani de apartenență la UE, România nu s-a manifestat ca un ac­tor care vrea să conteze. Miniștrii români sunt deseori absenți de la reuniunile unde ar trebui să fie prezenți, dintre euro­par­lamentari, puțini sunt cu adevărat activi, ca să nu mai amintim că în cel mai mare scandal care a zguduit Parlamentul Eu­ro­pean anul trecut unul dintre eroi a fost ro­mânul Adrian Severin.

Pe acest fond de așteptare negativ, schim­bă­rile radicale pe care le face un guvern ajuns la putere în urma unei moțiuni de cenzură (nu a unor alegeri), un guvern condus de un tânăr practic necunoscut în Europa, îngrijorează.

Ca urmare, progresele care au existat în ul­timii ani (reformele din justiție, o oarecare stabilitate macroeconomică, realizată cu uri­așe costuri sociale) riscă să fie măturate de acest scandal. Comisia, acuzată în re­pe­tate rânduri că reacționează cu întârziere, are ocazia să arate că își joacă rolul de apă­rător al statului de drept. Orice ezitare în realizarea cerințelor precise ale UE poate costa România: un raport de monitorizare prost, o aderare la Schengen amânată sau, arma supremă, aplicarea articolului 7 din Tratatul de la Lisabona, care poate merge până la suspendarea dreptului de vot al Ro­mâniei în instanțele europene. Greu de crezut că se va întâmpla asta, totuși, pen­tru că e nevoie de unanimitatea celorlalte 26 de state. Iar observatorilor atenți nu le-a scăpat totuși un element: cu excepția Germaniei, reacțiile oficiale ale celorlalte state europene sunt mai puțin vehemente. Franța, Marea Britanie sau Olanda (stat foar­te critic cu derapajele românești) au ri­dicat unele semne de întrebare, dar atât, de­o­camdată. Ca urmare, prin negocieri politice, probabil că nu se va ajunge la „ar­ma nucleară“ a articolului 7. Dar nici nu e nevoie de asta. Imaginile proaste se lipesc re­pede pe retină și dispar greu. România poate ajunge o „oaie neagră“ a Europei, o țară considerată puțin predictibilă, ocolită de investitori majori.

Și mai e un risc, de data aceasta intern. Ca, în fața criticilor dure ale UE, în Ro­mâ­nia să apară ceea ce nu există acum: un cu­rent antieuropean. Pe fond de criză eco­no­mică neterminată, întreținut de oameni politici care pescuiesc în ape tulburi, Eu­ropa poate deveni „neprietenul“. Cel care critică excesiv și se amestecă în „treburile interne“. Ar fi catastrofal. //