De același autor
S-a spus mult despre importanța deosebită pe care a avut-o diaspora la aceste alegeri. S-a spus însă mai puțin despre diferențele interregionale care au caracterizat la fel de puternic rezultatul alegerilor. Din cauza inerției moștenite din recenta perioadă naționalistă care ne-a marcat mai puternic decât credem, evităm să aducem în discuție în continuare motive de „disensiune națională“. Dar cu o Românie separată mai puternic pe linii regionale decât la orice alte alegeri în trecut, trebuie să acceptăm că istoria își spune în sfârșit cuvântul, prin greutatea pe care Transilvania o aduce la votul care schimbă destinul politic al României.
Acum câteva săptămâni, când votul din Scoția a ieșit nefavorabil pentru autonomie, am vorbit cu un amic scoțian. Nu faptul că a găsit scuzele de rigoare pentru înfrângere m-a șocat, deși nu suna foarte bine: majoritatea celor care au plecat din Scoția nu au putut vota decât dacă s-ar fi întors în țară. Și cum nu există diferențiere între ei și englezii „pur sânge“, nici nu s-a organizat vot în străinătate. Așadar, susținea el, partida antiautonomie a câștigat alegerile pentru că au ajuns să voteze doar cei de acasă, adică bătrânii și șomerii obișnuiti cu siguranța oferită de guvernul britanic. Lăsând similaritățile deoparte, m-a impresionat cu adevărat ceea ce mi-a spus după: dacă Scoția ar fi ieșit în final independentă, m-a asigurat, el s-ar fi mutat numaidecât înapoi și ar fi acceptat până și un job în salubritate pentru a-și ajuta țara.
Ca expat, și eu mă simt puțin ca și colegul meu scoțian: ceva aproape mă face să mă întorc în țară. Înainte însă, aș vrea să știu că România a făcut nu numai un pas politic corect, dar că e pe drumul de a face și unul psihologic.
Cu Ponta președinte am fi urmat un curs tot mai puternic al dezbinării. El care ponta (sic!) așa de mult pe cartea marii uniri (pe care, pentru a sărbători înfrângerea cel puțin tempoarară a naționalismului, îmi voi permite să o scriu cu litere mici), ar fi riscat să ducă România în pragul secesiunii. Cu o Transilvanie pur albastră, diferențele de mentalitate dintre Ardealul mai plurietnic și mai plurireligios ar fi continuat să se adâncească, până când lucrurile care ne-ar fi făcut pe toți români ar fi dispărut tot mai vizibil. Și probabil acesta ar fi fost un semn mult mai drastic (și probabil mai violent) că politica pontistă nu își mai are nici locul, nici timpul în România secolului XXI. Cu alte cuvinte, fie că ne vine să credem sau nu, cu Ponta ne păștea și pe noi o Ucraină pe cât de improbabilă, pe atât de vizibilă.
Nu vreau să afirm prin cele de mai sus în nici un caz că ardelenii ar fi mai puțin corupți sau mai puțin naționaliști decât colegii lor din altă parte. Dimpotrivă. Sunt destui în Ardeal (care probabil l-au și votat pe Ponta) care cred în continuare că doar Avram Iancu ne poate scapă de continua și covârșitoarea amenințare a fioroșilor vecini de la Apus. Nu vreau să incit la ură pe criterii regionale. Pe de altă parte însă, consider că e vremea să îngropăm sloganele naționaliste care au menținut unitatea românilor de 2000 de ani prezenți în spatiul carpato-danubiano-pontic și să afirmăm fără rușine moștenirea distinctă și caracterul diferit al celor trei regiuni, fără să ne fie frică că, așa făcând, vom da curs unora sau altora să își vocifereze dorințele separatiste.
Ca și în alte părți, deosebirile regionale nu fac decât să exalte un spirit tipic al locului, ce nu dă numai culoare, dar construiește o sănătoasă identitate regională, care poate stimula eonomia, turismul și cultura în feluri mult mai naturale decât va putea vreodată o economie și o cultură centralizate. Așadar, dacă pe viitor bănățenii își vor scoate din dulapuri ante-comuniste steagurile regionale și dacă ardelenii vor miza pe un specific ardelenesc prezent nu doar în bancuri și în gastronomie, nu o vor face pentru a sfida „unitatea națională“, ci pentru a-și apăra identitatea istorică, care e, vrem-nu vrem, diferită din cauza diferitei dezvoltări a regiunilor din care e construită azi România. Dacă o jumătate de secol de comunism și un alt sfert de secol de naționalism au îngropat aceste identități de frica dezintegrării statale, e acum timpul să dăm istoriei ceea ce e al istoriei și să acceptăm că România, așa cum o știm noi acum, e o țară tânără de nici o sută de ani, cu un bagaj cultural mult mai divers decât ne-au învățat comuniștii să credem. Și dacă vrem să crească mai bătrână de atât, trebuie să o acceptăm așa cum este - cu diferențele sale, cu Transilvania multietnică și moștenitoare a tradițiilor habsburgice și a politicii central-europene - și nu cum am vrea noi să o uniformizăm sub bagheta naționalismului infantil construit sub tutelajul identității naționale de sorginte moscovită și de păpușăreală pontistă.
Victoria de duminică nu a fost, așadar, doar o victorie a democrației, ci și una a maturității politice romănești, în care problemele identitatre ale diverselor regiuni din România încep să iasă la lumină. Atât timp cât nu scăpăm de frica dezmembrării unității naționale, nu vom avea unitate naționala, ci doar lozinci. Cu Ponta am fi trăit într-o Românie lozincardă, care s-ar fi îndreptat spre un faliment nu numai economic (corupția ar fi ajuns să-i facă hoți și pe cei mai cinstiți dintre noi), dar mai ales spre un faliment identitar prin care, lipsite de un model viabil de la centru, regiunile ar fi ajuns, mai devreme sau mai târziu, să se identifice tot mai mult cu spațiul regional și să sfideze legea centrului, care ar fi reprezentat tot mai puțin pentru periferie, pe măsură ce centrul însuși și-ar fi pierdut credința în lege.
Așadar, în mod ironic, tocmai cel care în viziunea înfricoșată a naționaliștilor ne-ar fi „vândut țara la unguri“ pare a reprezenta în momentul de față cartea cea mai viabilă pentru menținerea unei precare solidarități. Prin reprezentarea Transilvaniei în politica României pentru prima dată de la înființarea „statului unitar“, avem nu numai ocazia să ne cunoaștem mai bine trecutul, dar avem oportunitatea unică să ne acceptăm acest trecut ca făcând parte din istoria națională la fel de mult ca Avram Iancu, Mihai Viteazul și alte figuri istorice pușin prea îndrăgite și supralicitate de naționaliști, din cauza cărora prea am bătut pasul pe loc, 25 de ani după căderea comunismului. Da, acum putem progresa. Dar nu o vom face decât în momentul în care ne acceptăm diferențele, identitățile regionale diferite și diversitatea etnică. Istoria, ca undelemnul, tot va ieși până la urmă la suprafață și o va face în moduri mai puțin plăcute decât cel la care am avut fericirea să asistăm duminica trecută. Să profităm de acest moment pentru a accepta ceea ce suntem!
