20 de ani de CNSAS

În septembrie, am împlinit 20 de ani de când sunt la CNSAS. Majoritatea covârșitoare a celor care am intrat în aparatul tehnic al instituției am fost angajați în toamna lui 2000. Eram abia ieșiți din facultăți (tinerețea noastră, am aflat ulterior, fusese un criteriu de angajare) și niciunul dintre noi nu mai văzuse un dosar de Securitate. De altfel, puțini știau ceva despre poliția politică comunistă în afara unor informații disparate, iar în ceea ce privește regimul care o crease, trebuia să te bazezi pe lecturile individuale. La Facultatea de Istorie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, unde absolvisem eu, cursul de istorie contemporană se termina în anul 1945.

CNSAS fusese înființat prin promulgarea Legii 187/7.12.1999, cunoscută astăzi drept „legea Ticu Dumitrescu” (după numele inițiatorului ei), dar, de facto, CNSAS a început să funcționeze odată cu angajarea celor care timp de 20 de ani urmau să-i asigure viața. Aparatul tehnic. Pălmașii. „Lingătorii de dosare”, cum avea să ne numească cu dispreț suveran Adrian Năstase, care fusese obligat să înființeze CNSAS, așa cum fusese obligat să înființeze PNA, ca o condiție pentru ca România să adere la UE și NATO. Până la „marea predare” a arhivei din mandatul președintelui Băsescu, CNSAS a funcționat pe avarii, cu dosare care erau livrate într-un portbagaj de mașină. Sunt multe de povestit despre acești 20 de ani și mă tem că unele dintre ele nu ar putea fi înțelese pe deplin decât de cei care au participat direct la ele sau le-au văzut cu propriii ochi. Mă tem, de asemenea, că publicul încă nu este pregătit să le audă, mai ales în contextul actual. Va veni, cu siguranță, și momentul în care eu sau alții le vor scrie sau povesti. Au fost destule. Am văzut trădări uluitoare ale mandatului instituției (precum cea a primului președinte CNSAS, care a înclinat decisiv votul Colegiului și l-a „spălat” pe Corneliu Vadim Tudor de un iminent și justificat verdict de colaborare cu Securitatea), manevre de culise (precum cea prin care Ticu Dumitrescu a fost blocat să devină președinte și apoi a fost „neutralizat”), execuții comandate sau servite politic (de exemplu, cea a Monei Muscă), strategii prin care anumite lucrări erau „urgentate”, în vreme ce altele erau amânate cu anii, „pentru căutări suplimentare”.

Am văzut în acești ani acte de curaj și conștiință profesională ale colegilor, unele dintre ele plătite ulterior foarte scump (cum a fost lungul proces pentru stabilirea calității de colaborator al Securității a Rodicăi Stănoiu, proces purtat efectiv de un singur om în niște condiții care i-ar fi făcut pe mulți să renunțe), acte de împotrivire la abuzuri sau presiuni venite cel mai adesea din partea conducerii politice. Am văzut și cum mulți au abandonat lupta și au plecat spre zări mai bune, sătui să se lupte cu morile de vânt, sătui să aștepte ca salariile noastre să fie aliniate măcar la nivelul celor din restul administrației centrale, sătui să rânească zilnic în haznaua României și să mai fie și înjurați pentru asta.

Societatea românească, voit sau nevoit, a decis în urmă cu 20 de ani că vrea „deconspirarea Securității ca poliție politică”. Dar societatea românească nu a investit mai nimic în mod concret și consecvent, în afară de intenții bune, în acest atât de necesar proces de însănătoșire.

Am dat o lege (una pe care chiar inițiatorul ei nu a mai recunoscut-o în forma ei ciuntită și cosmetizată) și am înființat o instituție, apoi ne-am întors cu spatele, nu ne-a mai interesat. De la momentul acela au trecut 20 de ani. Între timp, legea a fost măcelărită și mai crunt, prin mici „retușuri” aplicate departe de atenția publică și atât de tehnice, încât nu prea s-a înțeles de ce ar fi ele rele, iar CNSAS a fost trecut în irelevanță și abandonat în mâinile unor conduceri politizate. Fiecare mai catastrofală, mai lipsită de viziune, mai dezinteresată decât precedenta. Din când în când, din acest cufăr abandonat mai iese (corect ar fi „mai scapă”) câte un damf fetidic din trecut, cât să ne aducem aminte că problema încă există, deși au trecut 30 de ani. Apoi, după ce toată lumea se folosește de el, în funcție de interesele de moment, punem repede capacul la loc. Să nu cumva să iasă mai mult decât suntem pregătiți să admitem. E o omertă, e o ipocrizie generalizată.

De fapt, societatea românească nu a vrut deconspirarea Securității și, îndrăznesc, iată, să o spun, nu o vrea nici astăzi. Pentru că o astfel de deconspirare, nu cea pe care o înțelegem și o aprobăm când apare dosarul unui adversar politic sau inamic ideologic, dar nu ne mai place și o condamnăm când apare dosarul unuia „dintre ai noștri”, ar pune în fața ei o oglindă în care nu ar regăsi imaginea pe care o are despre sine. Și nu vă imaginați că asta e ceva ce vor doar foștii securiști sau foști colaboratori și rețelele lor de interese. La ei e de înțeles. Nu. Nu vrea cu adevărat nimeni.

Bun. Simt întrebarea aceea pe care o aud mereu de la cei care nu au stat niciodată în linia întâi și care nu și-au asumat niciodată ceva cu subiect și predicat, cei care, având de ales între a spune un adevăr incomod și o carieră călduță la umbra „indignării anticomuniste”, au ales ultima variantă. Răspunsul sincer este că nu știu. Nu știu ce am putea și ce aș putea să fac. Știu doar că nu ar trebui să pasăm generațiilor viitoare un gunoi toxic, doar pentru că nu avem noi curajul și voința de a-l mătura definitiv.

Și, apropo, pentru că nimeni nu și-a adus aminte și nici nu dă doi bani: „La mulți ani, CNSAS!”. //