30 de ani de la cele 3 mineriade

Dreptatea pentru victimele mineriadelor din 1990 pare încă un deziderat greu de atins.

Madalin Hodor 16.06.2020

De același autor

Rechizitoriul Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din data de 12 iunie 2017 menţionează 15 persoane acuzate de „infracţiuni contra umanităţii”. Pentru fiecare dintre ele, procurorii au identificat fapte, acţiuni concrete în instrumentarea a ceea ce istoria recentă numeşte „Mineriada din 13-15 iunie 1990”.

Pentru a înţelege natura acuzaţiilor este utilă, cred, descrierea minimală a semnificaţiei sintagmei de „infracţiuni contra umanităţii”. Încadrarea juridică nu este întâmplătoare şi este foarte importantă pentru a înţelege evenimentele. Pentru că textul legal este lung, nu voi cita decât câteva prevederi ale acestuia. Articolul 439 din Codul penal în vigoare vorbeşte despre „săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile a uneia dintre următoarele fapte: a) uciderea unor persoane; g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane; /…/ i) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional; j) persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional”.

Acuzaţii grave şi imprescriptibile. Cu toate acestea, rechizitoriul dosarului „Mineriadei” a fost întors la Parchetul General de judecătorul de la Camera preliminară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în 8 mai 2019. De asemenea, a fost anulat întregul rechizitoriu. Procurorii de la Secția Specială au contestat deja decizia. Soarta cercetării penale a rămas incertă, urmând cursul celuilalt dosar de mare interes public, cel al Revoluţiei din decembrie 1989. La 30 de ani de la cele două evenimente istorice, Justiţia a bifat eşecul tragerii la răspundere a celor vinovaţi. Ceea ce însă rămâne, şi va rămâne în continuare, sunt memoria şi cerinţele repetate ale societăţii civile, ale asociaţiilor victimelor, ale rudelor şi urmaşilor pentru a se face, în sfârşit, dreptate.

Dacă lupta legală continuă şi e greu de estimat astăzi cât anume va mai dura ea, suntem măcar în posesia unei cunoaşteri mult mai bune a ceea ce s-a întâmplat în acele zile. Faptele, succesiunea evenimentelor, implicarea principalilor actori sunt cunoscute, documentate, puse în context.

Ar trebui precizat din capul locului că fără înţelegerea evenimentelor din decembrie 1989 este absolut imposibilă înţelegerea Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Sunt de părere că tot ce s-a întâmplat în perioada decembrie 1989-iunie 1990 face parte din Procesul Revoluţiei, care a vizat răsturnarea regimului comunist şi democratizarea societăţii româneşti. O luptă începută la Timişoara în 15-16 decembrie 1989 şi parţial pierdută în 13-15 iunie 1990. Din acest punct de vedere este regretabilă eroarea pe care o fac procurorii militari, încercând rezolvarea dosarului „Mineriadei” înaintea celui al Revoluţiei, pe principiul că în acesta faptele şi vinovaţii sunt mai uşor de identificat. Asta, cu toate că ei înşişi au simţit nevoia unui preambul istoric în ambele cauze, o recunoaştere evidentă a faptului că evenimentele au motivaţii complexe şi că reprezintă manifestarea unor acumulări anterioare. Marea provocare a procurorilor rămâne, aşadar, nu neapărat încadrarea juridică a faptelor, cât înţelegerea corectă a contextului istoric care a dus la săvârşirea lor. Şi respectarea cronologiei.

Având în vedere că au trecut 30 de ani de atunci şi că s-au născut generaţii care nu au trăit evenimentele sau nu vin în contact cu istoria anului 1990 decât prin intermediul câtorva imagini fugare prezentate de televiziuni, găsesc că este utilă o prezentare rapidă a lor. Cum s-a ajuns, aşadar, la acele imagini care au făcut înconjurul lumii în iunie 1990?

Totul a început în decembrie 1989, aşa cum spuneam. În urma evenimentelor sângeroase s-a format o nouă putere politică și care şi-a asumat rolul de a gestiona tranziţia până la organizarea primelor alegeri libere, alegeri prin care românii ar fi putut, pentru prima dată în ultimii 50 de ani, să îşi aleagă în mod real reprezentanţii. Consiliul Frontului Salvării Naţionale ar fi trebuit să fie, conform propriei poziţii declarate, neutru din punct de vedere politic.

În 3 ianuarie 1990, CFSN a anunţat că „nu este şi nu se va constitui în partid politic”. Pe 23 ianuarie 1990 însă (cu 128 de voturi pentru şi doar 8 contra), CFSN a decis transformarea Frontului Salvării Naţionale în partid politic, cu intenţia declarată de a participa la alegeri. A fost picătura care a umplut pentru foarte mulţi paharul. Cum deja perspectiva că idealurile revoluţiei începute în stradă fuseseră deturnate şi capturate de un grup care în schimbul deţinerii puterii încheiase un pact cu vechiul sistem (reprezentat de Armată, Securitate şi activul partidului comunist) era tot mai prezentă, decizia a reprezentat dovada irefutabilă că exact asta se întâmpla.

Explicaţia celor din grupul Iliescu? Exprimată cu cinism de unul dintre componenţii săi: „Nu ne-am luptat atâta ca să îi lăsăm pe alţii să ne ia puterea”. Ideologul Silviu Brucan era optimist: „Va fi un urlet de fiară înjunghiată din partea opoziţiei, dar noi vom aduce observatori străini şi le vom închide gura”. Dar gura celor din stradă s-a dovedit mai dificil de închis cu strategii de culise din repertoriul stalinist.

Manifestaţia pentru cinstirea victimelor Revoluţiei din 12 ianuarie 1990 s-a transformat uşor în una prin care mulţimea adunată în faţa sediului CFSN a cerut, între altele, ca alegerile să fie monitorizate de observatori ONU, ca partidul comunist să fie scos în afara legii şi ca membrii CFSN să îşi precizeze opţiunile politice. Situaţia a devenit şi mai incomodă pentru putere pe 28 ianuarie 1990, când, răspunzând chemării partidelor de opoziţie (PNŢ, PNL şi PSDR), la orele 12.30-13.00 în faţa clădirii guvernului s-au strâns 100.000 de oameni.

Negocierile între Ion Iliescu şi liderii opoziţiei s-au purtat pe parcursul zilei şi nu au dus la rezultate. În fapt, aşa cum urma să se şi demonstreze, reprezentanţii puterii au încercat doar să temporizeze pentru a avea timp să îi mobilizeze pe „oamenii noştri”. În dimineaţa zilei de 29 ianuarie, în Bucureşti soseau 5.000 de mineri din Valea Jiului, înarmaţi cu bâte, mobilizaţi de liderii sindicali la solicitarea puterii. Sincron, Piaţa Rosetti s-a umplut de „oamenii noştri”, care au început să scandeze „Moarte lui Coposu!”. Liderul PNŢ a fost scos cu ajutorul Armatei din sediul aflat sub un veritabil asediu. Ulterior, acest episod a fost prezentat în mod ipocrit ca „salvarea liderilor opoziţiei”. Niciun cuvânt despre faptul că aceia care îi „salvau” erau tocmai cei care incitaseră mulţimea să îi linşeze. Această „primă mineriadă” a stabilit practica.

Când în februarie 1990, manifestanţii purtând pancarte pe care scria „FSN=PCR” au pătruns în clădirea guvernului, unităţile Armatei, asistate de proaspăt formatele trupe ale Jandarmeriei (în realitate, Comandamentul Trupelor de Securitate), au arestat 106 persoane. Din nou, deşi ordinea fusese restabilită, 4.000 de mineri au sosit în Bucureşti şi s-au pus la dispoziţia puterii politice. A doua mineriadă.

Este astfel mult mai uşor de înţeles că evenimentele din 13-15 iunie 1990 nu au fost, aşa cum lasă să se înţeleagă în interviuri unii dintre autorii lor, o reacţie improvizată la o situaţie scăpată de sub control, ci activarea unui plan care fusese folosit deja de două ori. Doar acest fapt şi este de prisos să mai dăm credit unor astfel de susţineri.

Contextul imediat se cunoaşte. Manifestaţiile din Piaţa Universităţii, încercarea de evacuare a zonei în forţă, escaladarea violenţelor ca pretext pentru înarmarea forţelor Armatei, MAI şi SRI cu muniţie de război şi „a treia mineriadă”.

Desigur că nu se pot acoperi într-un spaţiu restrâns toate evenimentele, dar cred că avem măcar obligaţia de a le pune în perspectivă. Asta pentru că dreptatea pentru victime pare încă un deziderat greu de atins. //

Ion Iliescu le mulțumește minerilor

„Dragi mineri, mă adresez dumneavoastră de această dată, mulțumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care și de astă dată l-ați dat, la chemarea noastră. Delegația de mineri în frunte cu domnul Cozma se va deplasa spre Piața Universității pe care vrem să o reocupați dumneavoastră. Așa cum ați văzut de astă dată, avem de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste”

(Ion Iliescu, 14 Iunie 1990)

Cei 15 inculpați în dosarul Mineriada

Persoanele acuzate de infracţiuni contra umanităţii conform rechizitoriului SPM: Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu Voican, Dumitru S. Nicolae, Măgureanu Virgil, General maior (rez.) Florescu Mugurel Cristian, Amiral (rez.) Dumitrescu Emil, Ionescu Cazimir Benedict, Sârbu Adrian, Cozma Miron, Drella Matei, Burlec Plăieș Cornel, General (rez.) Dobrinoiu Vasile, Colonel (rez.) Peter Petre, Ghinescu Alexandru.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22