Arhiva Armatei e cu noi!

În decembrie 1989, ministrul apărării, Vasile Milea, era informator al Securităţii, iar următorul (Stănculescu) fusese şi el. Chiar Milea îi semnase referinţele lui Stănculescu ca să devină informator.

Madalin Hodor 13.04.2021

De același autor

Prima persoană care s-a gândit la soarta arhivei Securităţii în istoria noastră recentă a fost Iulian Vlad. Aţi spune că era firesc şi nu aţi greşi. Totuşi, date fiind circumstanţele, nu poţi să nu recunoşti că şeful Securităţii anticipa corect dimensiunea problemei. Ştia el ce ştia. Pe de altă parte, ar fi greşit să îl înzestrezi pe Iulian Vlad, chiar şi după 31 de ani, cu harul vizionarului, pentru că ideea i-a venit abia după ce s-a convins că partida era definitiv pierdută, adică imediat după ultima şedinţă a CPEx din 22 decembrie 1989. În realitate, motivaţiile lui erau menite să răspundă unor evenimente imediate. Şeful Securităţii se alăturase celor care îl asiguraseră pe secretarul general că „vor lupta până la capăt” şi care fix în acelaşi moment au început să se gândească la variante de fugă. Dovadă că, imediat după finalul şedinţei, s-a repezit pe telefonul operativ şi a transmis tuturor unităţilor de Securitate ordinul de a începe arderea dosarelor. Cu alte cuvinte, să înceapă ştergerea urmelor.

La ora 10.45, pe 22 decembrie 1989, generalul Ţencu, şeful Unităţii Speciale „T” şi ofiţer de serviciu pe DSS la data respectivă, a transmis ordinul pe linia de comunicaţii speciale. Ulterior, pe 30 decembrie 1989, din „însărcinarea” ministrului apărării, Nicolae Militaru, Iulian Vlad „a revenit” şi a precizat că „potrivit ordinelor transmise anterior verbal şefilor unităţilor centrale şi telefonic (da!) şefilor unităţilor teritoriale (foste de securitate, actualmente în structura Ministerului Apărării Naţionale) se interzice cu desăvârşire distrugerea oricărui document privind activitatea informativ-operativă.” Totuşi, aşa cum spuneam, subordonaţii lui Iulian Vlad primiseră cu totul alt ordin pe 22 decembrie 1989. Şi au trecut la executarea lui imediat. În unităţile Securităţii, teritoriale şi centrale, ofiţerii au trecut la arderea sau distrugerea dosarelor şi documentelor aflate în fişete şi birouri imediat. Operaţiunea a continuat şi în zilele ulterioare, cu excepţia acelor locuri în care Armata a ocupat efectiv sediile. S-au ars, dar urmele din Cartoteca General-Documentară şi din CID (Centrul de informatică şi documentare, UM 0680) au rămas. Cu alte cuvinte, informaţia s-a păstrat, chiar dacă ani de zile gura curioşilor a fost închisă cu replica: „ce să mai căutăm? s-au ars”.

Securiştii lui Vlad nu au reuşit însă să ardă şi să distrugă pe cât şi-ar fi dorit. Circumstanţele le-au fost potrivnice. Beneficiind de sinuciderea lui Milea, de jocul politic al lui Stănculescu şi de nevoia noii puteri de a o avea alături, Armata a devenit în câteva ore „a poporului”. Şi o parte importantă a acestei metamorfoze în kaki a însemnat şi capturarea arhivelor fostei, deja, Securităţi. De fapt, nici nu a fost nevoie de un formalism excesiv la data respectivă, deoarece Securitatea s-a topit la propriu în cadrul Armatei. Cum avea să spună un fost ofiţer „Armata a fost mamă bună pentru noi”. Desigur, el nu făcuse parte dintre acei securişti care o încasaseră, ci dintre aceia care imediat în decembrie primiseră echipament de infanterist, numere cu „A” la maşini şi au fost protejaţi de furia populară cu pază militară.

Protecţia nu a venit însă gratis. Stăpâni incontestabili ai arhivelor Securităţii în zilele acelea şi o perioadă după, generalii de la vârful ierarhiei militare au fost foarte preocupaţi de soarta lor, împărtăşind aceleaşi motive de îngrijorare ca şi Iulian Vlad la vremea lui. Anume că civilii „ar putea afla”. Motiv pentru care au încărcat în camioane arhiva Direcţiei a IV-a (Contrainformaţii Militare), Direcţiei a V-a (Securitate şi Gardă), cea a UM 0110 (Contrainformaţii în ţările socialiste), ba chiar şi arhiva Securităţii Municipiului Bucureşti şi au transportat-o „în custodie” la Piteşti, în propria arhivă. „Captură de război”, s-a spus. Şi asta s-a spus foarte târziu, când primele informaţii că Armata deţine ilegal arhivă a Securităţii au început să apară, ici, acolo.

Ce anume interesa la arhiva Direcţiei a IV-a este uşor de intuit. Putem doar specula asupra numărului de ofiţeri MApN cu dosare din perioada anterioară lui decembrie 1989. De reţinut doar că la data respectivă, ministrul în funcţie (Milea) fusese informator al Securităţii, iar următorul (Stănculescu) fusese şi el. Chiar Milea îi semnase referinţele lui Stănculescu pentru ca acesta să poată fi recrutat. Inutil să ne întrebăm câţi foşti maiori, colonei sau generali MApN erau direct interesaţi ca res­pectiva arhivă să rămână închisă. Dat fiind procesul accelerat de avansări din 1990, vorbim de câteva sute de actuali şi foşti generali. Suficient motiv ca MApN să ţină cu dinţii de respectivele dosare şi astăzi? Suficient cred.

Să adăugăm documentele „capturate” din birourile şefilor Securităţii arestaţi pe 31 decembrie 1989? Informaţii, sinteze, note telefonice din zilele respective, care nu au mai urmat fluxul normal şi nu au mai apucat să fie arhivate niciunde. Să ne gândim la ele? Să ne gândim ce anume ne-ar putea ele aduce nou în lămurirea eternelor noastre întrebări? Mai bine nu. Sunt „în custodie” la Armată şi suntem asiguraţi de procurorii SPM (aflaţi în subordinea Armatei, nu?) că nu prezintă interes.

Dacă documentele recente sunt neinteresante, imaginaţi-vă cât de inutile sunt cele privind implicarea Armatei în Holocaust în timpul campaniei din Est, luate şi ele „la pachet”. Arhiva Securităţii conţinea şi arhiva SSI, a Jandarmeriei etc. Neinteresant, desigur.

Şi ar mai fi ceva. Armata a câştigat meciul de imagine contra Securităţii în decembrie 1989 şi a reuşit să inducă ideea că a fost o instituţie independentă şi neimplicată în arhitectura represivă a statului comunist. A reuşit să păcălească pe toată lumea. A făcut-o strălucit. Nu se face să dai acum arhiva din care s-ar putea să rezulte că „meciul Dinamo-Steaua” nu a existat decât pe terenul de fotbal. Şi până şi acolo se ajungea la înţelegere, ca să câştige câte ceva fiecare. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22