De același autor
Teoriile conspirației. Un trend global văzut de mulți drept cel mai influent curent al secolului nostru. Departe de a fi atins maximum de potenţial distructiv, departe încă de a fi depăşit, departe de a i se găsi anticorpi. Michael Barkun, cel mai bun specialist american în domeniu, este autorul celei mai clare și simple definiții a fenomenului, care, în opinia lui, se bazează pe trei principii: „nimic nu se întâmplă accidental, nimic nu este ceea ce pare, totul are legătură“. Mai mult, teoriile conspirației evoluează şi se adaptează în permanenţă, încorporând inclusiv dovezile cu care sunt combătute, devenind în cele din urmă „o chestiune de credință mai mult decât o dovadă“. O religie, fără condiţionările celor oficiale. Cele două cărți ale lui Barkun, A Culture of Conspiracy: Apocalyptic Visions in Contemporary America (2003) și Chasing Phantoms: Reality, Imagination, and Homeland Security Since 9/11 (2011) ar trebui să fie material obligatoriu de studiu pentru orice facultate de științe politice sau jurnalism de pe la noi. Nu sunt. Dovadă că Barkun nu este un nume prea cunoscut la noi.
Necunoscut este și Mike Lofgrin, cel care a făcut prin 2011 ca prima carte a lui Barkun, cea din 2003, să devină premonitorie. Fost membru timp de 28 de ani al staff-ului republican din Congresul American și analist în domeniul securității naționale, Lofgrin este larg recunoscut în SUA drept părintele „deep state“-ului în varianta care a intrat în circulație astăzi. Celebrul său eseu din 3 septembrie 2011, apocaliptic intitulat Goodbye to All That: Reflections of a GOP Operative Who Left the Cult și publicat pe popularul site Truthout, definește conceptul ca fiind „o rețea de interese adânc înrădăcinate în guvernul american și dincolo de el (în special Wall Street și Silicon Valley, care controlează fiecare clik al nostru) care dictează politicile de apărare, comerciale și prioritățile statului american fără să ţină cont de interesele și dorințele reale ale poporului“. Sună cunoscut? Sună pentru că este.
Cinci ani mai târziu, Lofgrin și-a rafinat conceptul, devenit cult, într-o carte intitulată, cum altfel, The Deep State. Nu este locul aici pentru o analiză mai amplă, dar este de notorietate preluarea ideii de către grupul de consilieri care au ajutat la alegerea președintelui Trump și implementarea ei ulterioară ca linie principală a mandatului acestuia. Cu mare succes. Un sondaj din aprilie 2017 arăta că aproape jumătate dintre americani (48%) erau deplin convinși de existența „Deep State“, descris acum ca fiind alcătuit din „oficiali din zona militară, a serviciilor secrete sau agențiilor guvernamentale care încearcă să manipuleze guvernul“. În martie 2018, 63% dintre americani, deși nefamiliarizați cu termenul, credeau în existența unui astfel de grup ocult, care „manipulează în secret“ politica națională. Din nou, succes. Dar de ce ne-ar interesa pe noi ceva ce aparent ţine de realităţile politice americane? Pentru că ideea a traversat Oceanul şi a apărut pe meleagurile noastre cu un uşor lifting, cât să nu i se determine provenineţa.
Este o chestiune care ţine de răbdare şi investigaţie jurnalistică stabilirea canalelor prin care teoria conspiraţionistă a „Deep State“ a ajuns în România, dar câteva indicii sunt deja notorii. Cum ar fi sprijinul legal şi de imagine pe care unii dintre penalii noştri l-au primit de la firme de avocatură şi consultanţă aparţinând unor persoane influente din SUA (de exemplu, un fost director FBI sau fostul primar al New York-ului) cunoscute ca promotori ai teoriei. Sau coincidenţa cu ideile promovate în campania electorală din 2016 de către consilierii israelieni ai PSD şi legăturile lor la nivel global. Subiectul este unul greu de sintetizat şi merită investigat în detaliu. La noi, însă, toată această teorie a conspiraţiei se traduce în două imagini: „Binomul“ şi „Noua Securitate“.
Cum publicul românesc nu avea cum să fie sensibil la construcţii de tipul „9/11“, cei care au orchestrat (şi continuă să o facă) operaţiunea a trebuit să se adapteze la realităţile locale. În acest sens, pe scheletul de import a fost montat specificul naţional. Nimic mai simplu decât să iei o realitate existentă înainte de 1989 (funcţionarea sistemului judiciar comunist sub supervizarea Securităţii) şi să o aduci în prezent sub titulatura de „Binom“ pentru a induce ideea că DNA şi SRI sunt copii identice ale acestuia şi că funcţionează în acelaşi cadru. Că este fundamental absurd ca între un regim totalitar şi unul democratic să se tragă semnul egal nu este relevant pentru publicul ţintă. Irelevantă pentru propagandă este şi minciuna odioasă că astăzi ar funcţiona o „Nouă Securitate“, care arestează, judecă şi condamnă persoane nevinovate, din motive pur politice, la fel ca în anii ’50. Problemele reale, de natură strict penală au devenit brusc „persecuţie politică“. Adevăr, memorie, ruşine? Irelevante. Pasul următor s-a născut din necesitate. Cum era greu de explicat cum pot fi persecutaţi, de exemplu, politicieni, care între timp au ajuns să aibă la îndemână toate pârghiile puterii, a apărut în final traducerea directă din engleză: „statul paralel“ în toată splendoarea lui „copy-paste“. „Deep State“. Marcăm totuşi două inovaţii cu aromă locală, care, dacă nu ar fi de o ticăloşie supremă, ar putea trece drept ironii ale istoriei. Prima este că discursul anticomunist, care tradiţional a fost cel mai puternic mesaj al societăţii civile şi al opoziţiei de dreapta, a fost pervertit şi întors tocmai împotriva societăţii civile şi a opoziţiei. În ţara „adevărului alternativ“ a lui Dragnea securiştii strigă „securiştii“! A doua inovaţie ar fi că până şi construcţia conspiraţionistă „statul paralel“ pusă în slujba penalilor de către trompetele lor mediatice este furată
