De același autor
Totul a început în spațiul public la 28.05.2018 când, întrebat fiind de jurnalista Ramona Ursu de la NewsWeek dacă Ion Cristoiu se află pe cea de a treia listă a surselor folosite de UM 0225 (unitate a CIE care se ocupa de propagandă și acțiuni îndreptate împotriva emigrației românești), am răspuns afirmativ. În consecință, după ce l-a contactat pe Ion Cristoiu și i-a cerut un punct de vedere, a publicat articolul cu titlul „Mădălin Hodor confimă: Ion Cristoiu a fost sursă a Securității”. Întrebat direct dacă a colaborat sau nu cu Securitatea, jurnalistul de la „Evenimentul Zilei” (la acea dată) a dat un răspuns interesant: „Nu pot să răspund în abstract, pentru că nu știu despre ce unitate militară este vorba și nu știu care este documentul. /…/ Am înțeles, din lista anterioară publicată de domnul Hodor, că era vorba despre colaborări cu DIE”. Apoi Ion Cristoiu revine și spune clar că „nu” și invocă un proces pe care îl avusese cu Vadim Tudor care „a susținut într-o conferință de presă că, sub numele de cod „Coroiu”, nu știu ce spusesem la Securitate. Judecătoarea a cerut documente de la CNSAS care să susțină aceste afirmații și, în lipsa lor, domnul Vadim Tudor a pierdut procesul”. La acea dată, cum o face de obicei, domnul Cristoiu amesteca fragmente de adevăr cu minciuni și omisiuni. Să le vedem.
Unde spunea adevărul? Atunci când afirma că public nu se știa „care este documentul”, deoarece respectivul tabel nu fusese încă publicat în „Revista 22”, unde apăruse prima listă (în data de 12.04.2018, numită ulterior de presă „a celor 200”). Anunțasem în articolul respectiv că voi publica încă două liste, dar la data interviului din NewsWeek, cea pe care se găsea nu apăruse. Ea a fost publicată în data de 3.07.2018. Ca detaliu amuzant, de-a lungul întregului proces (ajung imediat la chestiune) atât Ion Cristoiu, cât și avocata angajată de el au susținut că el se afla pe „lista celor 200”, fapt complet fals, el găsindu-se pe cea de-a treia listă. Dar să revenim.
Spuneam că în cazul de față s-au folosit jumătăți de adevăr. La data la care publicul larg nu știa despre ce anume document ar fi vorba, Ion Cristoiu fusese informat despre ce anume urma să apară în „Revista 22”. Și asta pentru că prietenii săi din interiorul CNSAS îl avertizaseră. Mai mult, campania inițiată de „Evenimentul Zilei” după publicarea primei liste, cea pe care apărea produsul de lux al școlii istorice național-ceaușiste de la Cluj și abia ales cu fast președinte al Academiei Române, Ion Aurel Pop, s-a intensificat. Asupra chestiunii cu Ioan Aurel Pop și motivului pentru care au sărit atunci ca arși toți „oamenii de bine”, voi reveni pe larg.
Cum spuneam, campania „Evenimentului Zilei” s-a intensificat, mergând de la încercări de a contesta „autenticitatea” listelor, prin folosirea „expertizei” unor „specialiști” și istorici de casă, până la amenințări directe prin vocea redactorului-șef de la acea dată, Dan Andronic. Acesta a cerut într-un articol sancționarea mea disciplinară (de fapt a cerut să fiu dat afară de la CNSAS) și în aceeași zi, doi „colegi” au și depus plângeri către Comisia de disciplină a instituției. După ce au fost chemați în Kiseleff și aspru muștruluiți că au permis publicarea listelor, membrii PSD ai Colegiului, cu larga participare a colegilor de la PNL, au luat imediat decizia „suspendării” acreditării mele de cercetător (ceea ce însemna blocarea oricărei posibilități de a accesa arhiva și a continua investigațiile) și au dat undă verde sancționării disciplinare. Obsedat de ideea că nu a ajuns președinte al instituției din pricina unui articol publicat în „Revista 22”, Cazimir Ionescu a condus linșajul organizat furnizând, atât Comisiei de disciplină, cât și „presei”, cele mai aiuritoare acuzații, între care la loc de cinste figura faptul că aș fi „furat” documentele publicate. Presiunea mediatică și atacurile din afara instituției au fost perfect coordonate cu hărțuirea administrativă.
Această coordonare a devenit deplin evidentă în momentul în care Ion Cristoiu m-a dat în judecată. În cererea de chemare în judecată erau invocate exact „argumentele” folosite de către membrii Colegiului: că nu aveam dreptul să public documentele deoarece sunt funcționar al instituției, că le-am procurat în mod fraudulos etc. Foarte bine i-a prins domnului Cristoiu sprijinul Colegiului CNSAS, deoarece a putut să depună în instanță ca argument al profilului meu „ticălos” și „necredibil” și decizia de sancțiune disciplinară pe care prietenii săi i-au furnizat-o.
Cu toate aceste eforturi, Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, a respins prin Decizia 626R în mod definitiv acțiunea lui Ion Cristoiu, stabilind că „faptele pârâtului Hodor nu au caracter ilicit, deoarece ele se încadrează în limitele exercitării firești a dreptului la liberă exprimare al pârâtului, cuprinzând afirmații factuale, susceptibile de proba verității și nu judecăți de valoare, afirmațiile fiind probate cu depunerea la dosar a înscrisurilor în discuție".
La puțin timp după apariția interviului în care confirmam prezența lui Ion Cristoiu pe lista surselor Securității, Dorin Tudoran, care „beneficiase” în calitate de opozant al regimului Ceaușescu de „atenția” lui, spunea într-un articol intitulat „Un buncăr aproape inexpugnabil - Ion Cristoiu”, următoarele: „Nu știu peste ce document a dat Mădălin Hodor, dar nu cred că un asemenea înscris are cum să-i cadă greu la stomac lui Ion Cristoiu – nici juridic, nici doar moral”.
Deși sunt de acord, după trei ani de proces, cu aceste concluzii, pot spune că buncărul s-a fisurat. Și nu numai cel în care ședea liniștit domnul Cristoiu.//
