Cu ce ne-am ales după Revoluție? Cu bulevardul Milea

Au trecut 32 de ani. A venit din nou momentul textelor despre Revoluție, al depunerii de coroane. A venit momentul lamentărilor.

Madalin Hodor 21.12.2021

De același autor

Dosarul Revoluției este în același stadiu ca acum 32 de ani, adică în aer. Singura diferență față de anterioarele promisiuni de „tragere la răspundere a vinovaților” este că între timp majoritatea lor au decedat liniștiți. Despre Revoluție avem un belșug de teorii care nemulțumesc pe toată lumea și ocolirea subiectului în programa de învățământ, cât să fim siguri că generațiile născute după 1990 nu vor ști absolut nimic despre subiect.

Ne-am ales cu un sentiment de lehamite al celor care au făcut revoluția în stradă, cu sentimentul urmașilor victimelor că nu vor ajunge niciodată să apuce dreptatea și cu aceleași discuții între cumpărăturile de sărbători. Două poze, câteva lacrimi, puțină indignare și apoi răciturile și vinul.

Dacă deja vi se pare un text cinic, atunci trebuie să vă spun că nu e nici pe departe tot ce avem. Avem, și avem de ani buni, fără ca nimeni să facă absolut nimic, monumente ridicate întru cinstirea criminalilor din decembrie 1989. Bulevarde care le poartă numele.

În seara de 21 decembrie 1989, îmbrăcat cu o scurtă militară îmblănită și încins cu diagonala cu pistol, ministrul apărării naționale a intrat în camera de la etajul 6 al sediului CC al PCR, unde era instalat comandamentul de transmisiuni, și i-a cerut căpitanului Dan Plăvuțiu să ia un radio-telefon și să-l însoțească afară. Era foarte tensionat și vorbea singur. Din cauză că era extrem de „montat”, nu își dădea seama că dialogul imaginar pe care îl purta în gând putea fi auzit de cei din jur. Căpitanul Plăvuțiu făcea parte din grupa de ofițeri de transmisiuni pe care Milea o solicitase la ora 17.30, grupă compusă din alți trei ofițeri (căpitan inginer Marius Tufan și maiorii Dănuț Stan și Marian Răducu) și condusă de colonelul Dumitru Folescu. Ministrul le ordonase să se instaleze la etajul 6 pentru a-i asigura legăturile operative cu trupele aflate în dispozitivele constituite în zona Piața Unirii – Universitate - Romană, precum și în zonele limitrofe. Transmisioniștii au primit zece indicative, fiecare, corespunzător unei unități din teren. Ei urmau să lucreze sub indicativul „Rondoul”, indicativ sub care opera ministrul apărării în situație de război.

 

Plăvuțiu mergea la doi pași în urma lui Milea, astfel încât l-a auzit clar mormăind, chiar înainte de a ieși din clădire: „Vă arată tata Milea ce este un tanc!”. Nu a înțeles pe moment la ce se referă și nici nu a apucat să vadă cu ochii lui, pentru că între timp au fost ajunși din urmă de aghiotantul ministrului, căpitanul Alexandru Bucur, care i-a luat radio-telefonul și i-a spus să rămână în sediu. Urma să-l însoțească el pe Vasile Milea.

A respectat ordinul și s-a întors, astfel că a aflat ceva mai târziu sensul cuvintelor. După puțin timp, a auzit canonada intensă declanșată la câteva străzi distanță și apoi l-a văzut pe colegul său Tufan revenind „de pe teren”. Era palid, speriat și i-a spus că văzuse oameni morți, sânge peste tot, mașini arzând și că baricada fusese „spartă cu tancul”. A înțeles. În drum spre Intercontinental ministrul apărării „se monta” pentru ceea ce plănuia să facă. Își făcea planul în gând, astfel încât apare total neverosimilă varianta în care Vasile Milea a acționat la Baricadă în virtutea unui impuls de moment, după ce a văzut că fusese incendiat primul TAB care încercase să spargă barajul. De fapt, își propusese de la bun început să treacă cu tancurile peste ei. Ca orice tanchist care se respectă. Și cine să știe cel mai bine cum se trece cu tancul peste oameni, dacă nu un absolvent al Academiei Militare, Facultatea de Arme Întrunite și Tancuri?

Episodul, oricât de macabru este el, nu constituia, nici pe departe, nici prima crimă săvârșită de Vasile Milea în acele zile și nici cea mai abominabilă. La ora la care ordona tancurilor să spargă baricada de la Intercontinental, ministrul apărării înota deja, până în gât, în sângele românilor. Ca și ceilalți criminali „strâns uniți” în jurul Comandantului Suprem și care „își făcuseră mâna” încă de la început, de la Timișoara.

Dincolo de ordinele directe pe care le-a dat în ziua de 17 decembrie 1989 pentru reprimarea manifestațiilor (vezi nota telefonică de la ora 13.00 adresată unităților din garnizoana Timișoara, în care indică explicit modalitățile de acțiune a blindatelor împotriva demonstranților), Vasile Milea rămâne, în opinia mea, alături de Ceaușescu, Postelnicu, Vlad, Gușă și ceilalți, principalul vinovat pentru introducerea stării de război în România în acele zile. Decizia de a inventa o invazie străină (prin emiterea indicativului „Radu cel Frumos”) pentru a acoperi represiunea Armatei, Securității și Miliției s-a luat în deplin acord de către acești loialiști ai lui Ceaușescu și nu putea fi implementată fără complicitatea lui Vasile Milea. Mai mult, acest fapt a constituit cadrul pentru desfășurarea tuturor evenimentelor ulterioare, inclusiv a celor care au avut loc după fuga lui Ceaușescu din CC. Toate acțiunile ministrului apărării arată că a implicat Armata în măcel deplin conștient și mistificând realitatea cu cinism, doar pentru a-și păstra funcția, fapt care reprezintă un act de trădare a uniformei militare fără precedent. Un ministru care își antrenează subordonații în genocid cu premeditare.

Cum ar fi putut atunci, conștient de toate lucrurile pe care le făcuse, să spună Milea în dimineața de 22 decembrie 1989: „Ce să fac? Să trag în popor?”. Probabil că foarte simplu. Printr-un procedeu de metamorfozare pe care l-au utilizat și ceilalți. După ce au pierdut partida, toți criminalii lui Ceaușescu, cum s-a priceput fiecare, și-au construit imaginea de victime, de oameni supuși deciziilor arbitrare ale „Tiranului și Odioasei” și mai apoi de „eroi”. Ar fi făcut ei multe, dar nu puteau. Este adevărat că doar cei mai ticăloși și mai obraznici dintre ei (dovadă că au fost și cei mai longevivi), și anume Stănculescu și Vlad, au putut să ajungă până la minciunile de nivel apocaliptic, prin care au „dezvăluit” că de fapt ei îl sabotau pe Ceaușescu. Milea a făcut, din acest punct de vedere, mai multe pentru ceilalți decât pentru sine. Dar asta doar pentru că ceilalți erau cei mai interesați ca el să rămână în istorie ca „erou”. 

 

Mitul trecerii „dintotdeauna” a Armatei de partea Revoluției s-a născut pe baza episodului sinuciderii lui Vasile Milea. În competiția începută imediat după ora 12.05 în ziua de 22 decembrie 1989 și intitulată „Urma scapă turma”, moartea „eroică” a lui Milea (prima variantă circulată intens a fost că el a fost asasinat de Ceaușescu) le-a oferit lui Stănculescu, Gușă, Hortopan, Eftimescu, Rus și celorlalți capi ai Armatei un atu mediatic decisiv. Și posibilitatea de a scăpa de orice responsabilitate pentru ceea ce făcuseră până atunci. Drept urmare, în deplin consens, toată lumea a fost lovită instant de o amnezie subită, astfel că nimeni nu a mai considerat potrivit să vorbească în acele ore (și nici mult timp după aceea) despre faptul că Armata trăsese, începând cu 17 decembrie 1989, cot la cot cu Securitatea, asupra populației.

Nu sunt nici pe departe singurul care a observat anomalia existenței bulevardului Vasile Milea în București. Și am mai scris despre asta. Cu niciun fel de rezultat. Chestiunea cu „bulevardele Milea”, pentru că au fost înșirate prin orașe din toată țara, a fost semnalată de ani buni prin campanii de presă (vezi campania Adevărul „Jos plăcuțele cu Milea!” sau inițiative personale de a lipi peste plăcuța cu numele lui Milea cuvântul „criminal”), postări pe rețelele de socializare, petiții (cea mai recentă, din 28 decembrie 2017, este pentru schimbarea numelui bulevardului Vasile Milea din Sibiu cu bulevardul Regele Mihai I) și alte mijloace mediatice. Peste București se pare că toate au trecut, cel puțin până la ora asta, fără niciun efect.

Asta este istoria, acestea sunt faptele. Asta ne-a rămas după 32 de ani. Și ce putem face noi? Că ne-a lovit amnezia și nu mai știm cine a fost Vasile Milea? Că nu ne privește și că este responsabilitatea autorităților? Sigur că da. Dar ce te faci când vezi că până și autoritățile au uitat? Cum o fi pentru zisele autorități să omagieze în fiecare an victimele represiunii din decembrie 1989 prin depunere de coroane la câteva străzi distanță de bulevardul dedicat unuia care a ordonat uciderea lor?

Mai bine să nu ne întrebăm. Să fim mulțumiți cu ce ne-a rămas după Revoluție. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22