Cum stăm cu deconspirarea Securităţii

Probabil, cea mai importantă victorie a Securităţii la 30 de ani de la Revoluţie este că încă vorbim despre ea.

Madalin Hodor 24.12.2019
SHARE 8

De același autor

Spectrul ei nu îi bântuie doar pe cei care au avut de-a face în mod direct cu odioasa instituţie sau pe urmaşii celor care au căzut victime miilor de metode şi feluri prin care ea a ucis. În spatele scandalurilor politice, al celor economice sau culturale apare în mod constant câte o aluzie, un indiciu, un personaj care este cumva legat de fosta instituţie represivă. Este Securitatea încă activă la 30 de ani de la Revoluţie sau totul este rezultatul unei obsesii de care nu ne mai vindecăm?

Poate că de vină este minciuna iniţială, potrivit căreia ar fi trebuit să acceptăm că Securitatea a fost desfiinţată imediat după fuga lui Nicolae Ceauşescu din Comitetul Central pe 22 decembrie 1989. Apoi anunţul vag că „a trecut în subordinea Armatei”, apoi că pur şi simplu a dispărut ca un fum. Ca şi cum nu ar fi existat niciodată. În vreme ce miile de ofiţeri şi subofiţeri de Securitate ai aparatului operativ s-au întors în anonimat, unii dintre ei au devenit importanţi oameni politici, de afaceri sau au acaparat treptat zone de putere ale noului stat. Acapararea acestei puteri s-a făcut în mod firesc, aproape natural, căci cei care activau în calitate de „supraveghetori” ai diferitelor domenii de activitate au devenit rapid stăpânii lor. Direct sau din umbră.

Cei care nu au avut oportunităţile sau tupeul lor au fost recuperaţi rapid, încă în februarie 1990, de către guvernul FSN, şi folosiţi în continuare în domeniul în care se specializaseră: supravegherea şi urmărirea opoziţiei politice (notele informative despre „duşmanii poporului” dinainte de 1989 continuă firesc cu raportările despre Corneliu Coposu sau despre „golanii” din Piaţa Universităţii), acţiuni de dezinformare şi organizarea celebrelor mineriade. Securitatea nu dispăruse deloc, ci se spărsese în mai multe grupuri şi îşi exercita în continuare puterea. Prin şantajul cu informaţiile din dosare şi prin „scăparea” controlată către opinia publică a unor informaţii compromiţătoare, adversarii politici sau economici erau eliminaţi cu uşurinţă, realizându-se, în fapt, o selecţie a celor care „se pliau”.

Crearea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) şi adoptarea legii deconspirării Securităţii ca poliţie politică a părut o mare victorie a societăţii civile şi un moment de cotitură. Părea că, în sfârşit, acea putere exercitată ocult de foştii securişti se va opri, numele şi activităţile lor vor fi expuse, iar măcar cei care deţineau funcţii publice vor fi obligaţi să le abandoneze. Temuta arhivă a Securităţii va fi luată din mâinile celor care o puteau folosi în scop de şantaj şi deschisă accesului public.

La fel ca în chestiunea „desfiinţării Securităţii”, lucrurile nu au stat deloc aşa. Deşi opinia publică era informată că activitatea de deconspirare se desfăşoară cu intensitate, în realitate, CNSAS nu primea decât puţine dosare, arhivele erau în continuare deţinute de continuatorii instituţionali ai fostei Securităţi, iar scandalurile şi atmosfera de suspiciune au continuat cu şi mai mare intensitate. Şi, mai important, nimeni nu putea spune ce anume conţin arhivele, căci instrumentele de evidenţă nu erau, şi situaţia s-a păstrat până în zilele noastre, integral la dispoziţia instituţiei, aşa cum ar fi fost firesc. De data aceasta, accentul s-a mutat de pe suspiciunea că foştii securişti manipulează informaţia, prin intermediul „prietenilor” rămaşi în serviciile de informaţii, spre zona bătăliei politice. Fiecare nouă deconspirare a fost privită ca o comandă politică, o acţiune ocultă, iar toţi cei vizaţi au îmbrăţişat teoria care le conferea aura de victime ale unui complot orchestrat împotriva lor. Despre faptele lor şi despre dovezile concrete, s-a vorbit marginal şi puţini au fost cei interesaţi de ele. Contextul a înlocuit fondul problemei, aproape de fiecare dată.

În privinţa foştilor ofiţeri de Securitate, lucrurile au stat şi mai prost. Consemnarea activităţii lor îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în Monitorul Oficial al României, partea a III-a, care cel puţin în prima etapă se rezuma la menţionarea numelui și a gradului deţinut, nu satisfăcea nici pe departe ideea de deconspirare la care se pornise. Nici îmbunătăţirile aduse ulterior, când pe lângă datele minime de identificare au fost detaliate concret şi acţiunile lor îndreptate împotriva opozanţilor regimului comunist, nu au avut mare efect. Cu mici excepţii, s-au găsit „soluţii de avarie” pentru cei care mai erau încă în sistem (de exemplu, doi şefi de structuri judeţene ai SRI au fost trecuţi în rezervă când s-a aflat că urmează să fie trimişi în instanţă de CNSAS pentru activităţi de poliţie politică), iar în alte situaţii s-a procedat la îngroparea subiectului prin omertă mediatică.

De această stare de confuzie, de bulibăşeală legislativă şi lipsă concretă de preocupare pentru subiect, au profitat din plin foştii securişti, repliaţi în asociaţii „ale foştilor ofiţeri de intelligence” şi promovaţi intens de trusturi media „prietene” (la propriu, unele fiind deţinute fie de foşti colegi ai lor, fie de foşti colaboratori). Ani la rând, prin publicaţiile proprii de tipul revistei „Vitralii” sau prin cărţi de memorialistică şi „dezvăluiri”, interviuri şi apariţii televizate, ei au purtat cu mijloacele specifice ale dezinformării şi manipulărilor un veritabil război pentru adjudecarea memoriei şi pentru blocarea oricăror încercări, oricât de timide, de a mai elucida câte ceva din aspectele concrete ale activităţii lor.

Astfel, deşi în ultimii ani s-au făcut progrese reale, atât în ceea ce priveşte accesul la arhive, cât și în ceea ce priveşte numărul de procese intentate foştilor ofiţeri de Securitate şi în privinţa cunoaşterii acţiunilor şi metodelor de lucru, rezultatele nu sunt la nivelul celor aşteptate.

Porţiuni însemnate din arhiva fostei Securităţi, „spartă” şi ea de-a lungul anilor şi din motive mai mult sau mai puţin legale, se află în continuare în custodia unor entităţi care nu mai au nicio justificare să o deţină (de exemplu, arhiva deţinută de Ministerul Apărării Naţionale şi considerată „captură de război” în urma evenimentelor din Decembrie 1989), procesul deconspirării încă nu este finalizat, iar presiunile publice şi acuzaţiile de „politizare” în ceea ce priveşte CNSAS continuă. Şi nu toate în mod nejustificat.

O scurtă radiografie a deconspirării Securităţii în ultimii 30 de ani ne arată că, bazat pe cifrele disponibile în rapoartele oficiale publicate anual de către CNSAS, în ciuda credinţei unora că această activitate este inutilă şi tardivă, mai sunt încă foarte multe lucruri de făcut. Iar surprizele vor continua să apară, căci doar o parte din istoria tenebroasei instituţii a fost scoasă până acum la iveală. //

TAGS:

Comentarii 8

Ioan Vlad Nicolau - 01-03-2020

Comentariul meu l-am făcut, pe de o parte pentru ca să-i mulţumesc domnului Hodor pentru excelenta prezentare a situaţiei critice în care ne aflăm de trei zeci de ani de când "evenimentili" au dat peste noi buzna ca vaca cu cornu-n poartă, evenimente pe care de altfel le numim cu grijă şi blândeţe astfel noi cei puţini, din teama ca nu cumva pomenindu-le pe adevăratul lor nume, nu cumva să fim categorisiţi în tagma celor lipsiţi de patriotism, sau chiar puşi la index ca duşmani ai poporului, de către cei mulţi care mândri că sunt români şi revoluţionari până la Dumnezeu, îşi plibă super bombatul piept de aramă pe toate drumurile şi căile, convinşi că atunci în 89, într-adevăr mămăliga a explodat. Ba chiar mai mult, că ei înşişi atunci, au fost cei care au explodat şi au scăpat ţara de comunism, securitate şi celelalte belele însoţitoare comunismului "triumfător". Şi asta cu toate că unii care la vremea aceea încă nu erau născuţi şi deabea începuseră să trăiască-n pântecul mamei lor într-un virtual habarnagism, încă nu intraseră în real şi nu primiseră contact cu realitatea întristătoare, care de atunci din 89 şi până în 2019, timp de treizeci de ani, avea să ne domine nu la modul feroce de până atunci sub forma comunismului-naţionalist ceauşist ci de data asta sub forma unui mai atenuat comunism-banditism-iliescist, mascat de ochii lumii într-un fel de democraţie, copie fidelă a modelului rusesc instaurat după prăbuşirea aberantului comunism. Îi mulţumesc domnului Hodor pentru încercarea deosebit de reuşită de a scoate-n evidenţă faptul clar ca vaca a bălţată, care de altfel ar fi trebuit să fie uşor de sesizat şi încă de mult priceput de către tot omul, că acum treizeci de ani nu a dispărut comunismul, nici securitatea şi nici meterhaneaua propagandistică rusească care au susţinut guvernele pro ruse de până la guvernul şi preşedintele actual, cu excepţia intermezoului Băsescu, care el personal n-a fost comunist şi în niciun caz prosovietic, dar întreaga sordidă faună care l-a înconjurat în tot timpul celor două mandate, era aceiaşi haită de început, provenită din eşalonul doi comunist şi din fosta securitate care se disipase strategic se refăcuse cu aceleaşi năravuri şi aceeaşi mentalitate aşa zis comunistă, dar sub un alt nume. A fost numai o manevră de substituire, este adevărat dibaci condusă, care însă nu a putut ascunde adevărul că nenorocirea roşie adusă de tancurile sovietice în 44 nu se terminase pentru România în 89 aşa cum se întâmplase pentru aproape toate celelalte state europene care căzuseră pentru o vreme sub jugul comunismului sovietic, ci continuase sub o formă atenuată, uşor modificată, cu aceeiaşi actori la conducere şi aceleaşi organizaţii de bază, partidul, armata şi securitatea, care continuau să existe, cu aceleaşi elemente care funcţionaseră în vremea lui Dej şi apoi a lui Ceauşescu. Toate cu nume modificate, dar cu aceleaşi distructive funcţii pentru România, dar benefice pentru continuarea dominaţiei unei nomenclaturi rămasă intactă şi la conducerea ţării, nomenclatură având în spatele ei ca punct de sprijin, puterea de la răsărit, care cu mârâitul ei sumbru, ameninţător, îi susţineau moral şi propagandistic, pe toate căile şi prin toate mijloacele care-i mai stăteau la dispoziţie. Şi apropos CNSAS, vreau să adaug numai aşa ca o pată de culoare şi amuzament în intervenţia mea la articolul domnului Hodor, experienţa-mi proprie vis a vis de această instituţie, aflată cu excepţia începutului ei într-o stare de infuncţionalitate flagrantă, trăită pe propria-mi piele. Instituţia începuse promiţător, funcţionase o vreme satisfăcător atâta vreme cît la conducerea ei fusese domnul Patapievici. Apoi se pare că trecând în alte mâini se bulibăşise de tot. Târziu, prin anii 2001 când starea de degringoladă, euforie neântemeiată şi confuzie generală se instaurase în ţară, când noi cei din diaspora citeam cu sufletul la gură şi ascultam cu nesaţ lucrurile care se petreceau în România, printre unele şi altele, ne-a ajuns vestea fenomenală pentru noi, că de atunci înainte fiecare cetăţean avea dreptul să-şi citească dosarul întocmit de Securitate! Am avut un şoc! Nu aşa de mare ca şocul provocat de căderea abruptă a lui Ceuşescu şi soţiei, când am crezut că de surpriză şi satisfacţie o să mă lovească şlogofilu', dar un şoculeţ! Pentru a-ţi accesa dosarul trebuia făcută o cerere adresată CNSAS-ului, instituţie de care auzisem pentru prima dată, timbrată corespuzător ş-atât! Nu mai trebuia să fac nimic! Nu să mă duc la Dumnezeu în audienţă, nu să-i duc tămâie sau să-l "ung" pe vreun Arhanghel cu untdelemn sfânt adus de la Muntele Athos şi nici să fac temenele lui Belzebuth cu vreun curcan umplut cu sute ca să nu-mi pună vreo piedică. Nimic! Aşaaaa simplu, come bonjour! În momentul ăla am avut o viziune, aşa cum vedenia Preacuratei îi apăruse Fecioarei din Orleans. Tot aşa la aflarea ciudatei şi incredibilei veşti, îmi apăruse mie din nou Ceuşescu nu la televizor, dar stând în balcon, uitându-se speriat din dreapta-n stânga şi iar înapoi spre dreapta, mut, fâlfâind din mână degeaba, dezordonat şi neconvingător spre mulţimea dinspre care se auzea mai întîi aşa ca un vuiet nedefinit şi totuşi înspăimântător ca o prevestire de rău augur, tot aşa cum cum îl mai auzisem odată la cutremurul din 77. Nu mai erau aplauzele pe care el ca şi noi eram obişnuiţi să le auzim în astfel de situaţii. Era cu totul altceva şi suna ameninţător ca o apocalipsă. Apoi sinistrul huiet devenise din ce în ce mai precis, transformându-se în huiduieli şi "jos Ceauşescu", fapt ne mai auzit până atunci şi împreună cu huiduielile, aproape materializată ca un vânt rău, ca o furtună cumlită împingând către perechea "conducătoare" norii negri încărcaţi de ură, venind dinspre mulţimea până atunci tăcută, către balcon, către el şi pentru el, ca un monstru apocaliptic. Fascinat nu simţeam nimic altceva privind scena incredibilă care se desfăşura în faţa ochilor şi urechilor mele, ţeapăn de uimire. Mă uitam la ochii lui de şobolan încolţit, care sunt convins, vedeau cum din mulţime se ridică uriaşă, neagră, moartea cu coasa ridicată, apropiindu-se pe aripile urii unei întregi naţiuni terorizată de frig, foame, mizerie şi umilinţă, venind către el implacabil ca să-i ia gâtul! Îi era frică! Îngrozitor de frică! Ştia că va muri! Toată suflarea din piaţă, toţi din cei care se uitau în momentele alea la televizor....., cu toţii am ştiut atunci în aceeaşi secundă, cu aceeaşi precizie, intensitate şi aceeaşi bucurie sălbatecă, am ştiut atunci zeci, sute de mii de oameni toţi ca un întreg, că l-a luat dracu'! Iar el a ştiut-o mai precis şi mai adânc decât oricare dintre noi privitorii. A ştiut-o înaintea noastră a tuturor şi sufletu-n el a îngheţat şi s-a zbârcit. Atunci a murit! Nu când l-au asasinat ăia! Şi ca să revin la oile mele, nu a le noastre, apărându-mi strigoiul lui Ceauşescu provocat de şoculeţul de care vorbeam, după ce l-am înjurat de mamă şi de toate alelalte pe care le ştiam şi după ce l-am rugat pe domnu' Dracu' să aibă grijă ca şoboletele să fiarbă bine şi veşnic în cazanul lui personal cu smoală topită, arătarea a dispărut şchiorlăind a jale şi durere, înapoi la fiertură, iar eu m-am hotărât fie ce-o fi, că nu credeam să fie adevărat, să fac cerere pentru a-mi vedea dosarul personal şi pe al lui tata. Am făcut cererea, am trimis-o şi am aşteptat. Am aşteptat o lună.... două, nouă şi p-ormă n-am mai aşteptat, fiindcă eram convins că o să-mi văd dosarul când mi-oi pupa ceafa. După foarte multă vreme, nu-mi mai amintesc câtă vreme trecuse, când şi uitasem că făcusem vreodată o cerere, ce să vezi? Poşta-mi aduce confirmarea faptului că, CNSAS-ul aprobase cererea mea şi că să mă prezint pentru a-mi vedea dosarul pe data de 18.06.2003 la ora 9 la Bucureşti în strada Dragoslavele nr. 3-4. Am rămas bleau şi iarăşi am avut un şoculeţ, dar în preajma datei indicate am închis praxisul şi am plecat la Bucureşti cu inima bătândă aşteptându-mă la vreo cursă întinsă de fosta Securitate, tot aşa precum valetul inspectorului Clouseau Cato, i-o întindea stăpânului său din când în când şi pe neaşteptatelea, ieşind brusc de după vreun colţ, dulap sau uşă, ca să-i scapere inspectorului vreo carată sau să-l pocnească peste dovleac cu vreo bâzdoacă bine ţintită la baza craniului. Aşa pentru antrenament şi pentru ca inspectorul să nu-şi iasă din formă. Nu s-a-ntâmplat nimic, mi-am văzut dosarul în original, fără ştersături, cu date complecte, nume de turnători, ca şi de vecini sau prieteni, fără surprize majore. De fapt numele turnătorului sau turnătorilor erau ascunse sub nume conspirative nu erau nume adevărate. Nu erau numiţi cu numele adevărat dar foarte uşor de identificat, numele adevărat rezultând din raportul celui care anchetase cazul cine era de fapt şi cum îl chema. În schimb numele securiştilor care întocmiseră dosarul de data asta era numit cel adevărat, ne acoperit de vreo poreclă, cu funcţia şi gradul la vedere. Am terminat repede de citit dosarul care avea cu totul 76 de pagini. Tot timpul fiind asistat de cineva din personalul CNSAS, nu lângă mine, ci la o masă alăturată. Era anul 2003 , era cald şi vară, iar Domnul Onişoru era pe atunci şeful sus numitei instituţii. Pentru tata mi s-a spus că încă nu aveau dispoziţie de pus la vedere. Dar mai târziu..... Am cerut să mi se facă o copie după dosarul meu, am plătit pentru copie şi am plecat. Am primit după o vreme dosarul meu în copie de data asta cu numele anchetatorilor ascunse sub o bandă neagră şi mult mai tîrziu pe al tatălui meu care de! Ca tată având mai multă greutate, având în cârcă şi 12 ani de puşcărie, era mult mai reprezentativ şi mai voluminos. Cântărea trei kile jumate. Kilele repartizate pe doisprezece ani cât făcuse tata, de fapt erau o încărcătură.... modestă! Al meu are numai 76 de pagini, pentru niciun an de puşcărie! Na! Şi acuma partea comică a situaţiei, dar şi semnificativă a halului de debandadă şi a stilului în care diverşii "posesori" care s-au perindat la conducerea institutului au înţeles să feştelească transparenţa CNSAS-ului. Ultimul posesor cred eu că fusese din nou fosta securitate, când accesul la dosare devenise mult mai restrictiv. După primirea copiei dosarului tatălui meu, foarte mult după aceea nu am mai auzit nimic, aşa cum de altfel era şi normal. Au trecut anii, când ce să vezi? Pe data de 30.08.2005 primesc de la CNSAS, din partea vicepreşedintelui Mircea Nicolescu un anunţ care confirmă primirea cererii mea din 2001 şi că spre marele lui regret mă anunţă, că din păcate nici eu şi nici tata nu avem dosare întocmite de securitate!? Din nou am avut ocazia să rămân cu gura căascată, dar după ce mi-am revenit, i-am trimes domnului Nicolescu o scrisorică în care-mi exprimam regretul că "pierduseră" dosarele, dar că dacă sunt interesaţi şi ar fi vrut să le aibă din nou, eram gata să le trimit dosarele complecte în copie bine-nţeles, fiindcă le primisem şi le aveam băgate-ntr-un sertar încă din 2003. Relaţia între mine şi CNSAS s-a încheiat aici, fiindcă după aceea, corespondenţa noastră amicală s-a încheiat abrupt, iar instituţia, serviciul, sau şeful ei care o fi fost atunci în 2005, nu şi-au mai arătat interesul pentru recuperarea fie măcar şi în copie a dosarelor noastre. Atâta pagubă! Încă odată vă mulţumesc pentru realista şi adevărata prezentare a evenimentelor, persoanelor şi factorilor care au animat şi au determinat evenimentele politice din ţara noastră în ultimii trei zeci de ani, determinând poate pe mulţi să-şi revizuiască punctul de vedere privind istoria noastră recentă, iar pe alţii să înceapă să le cam ţâţâie popoul. Era şi timpul! Doamne ajută!

Răspunde

Ioan Vlad Nicolau - 01-03-2020

Comentariul meu l-am făcut, pe de o parte pentru ca să-i mulţumesc domnului Hodor pentru excelenta prezentare a situaţiei critice în care ne aflăm de trei zeci de ani de când "evenimentili" au dat peste noi buzna ca vaca cu cornu-n poartă, evenimente pe care de altfel le numim cu grijă şi blândeţe astfel noi cei puţini, din teama ca nu cumva pomenindu-le pe adevăratul lor nume, nu cumva să fim categorisiţi în tagma celor lipsiţi de patriotism, sau chiar puşi la index ca duşmani ai poporului, de către cei mulţi care mândri că sunt români şi revoluţionari până la Dumnezeu, îşi plibă super bombatul piept de aramă pe toate drumurile şi căile, convinşi că atunci în 89, într-adevăr mămăliga a explodat. Ba chiar mai mult, că ei înşişi atunci, au fost cei care au explodat şi au scăpat ţara de comunism, securitate şi celelalte belele însoţitoare comunismului "triumfător". Şi asta cu toate că unii care la vremea aceea încă nu erau născuţi şi deabea începuseră să trăiască-n pântecul mamei lor într-un virtual habarnagism, încă nu intraseră în real şi nu primiseră contact cu realitatea întristătoare, care de atunci din 89 şi până în 2019, timp de treizeci de ani, avea să ne domine nu la modul feroce de până atunci sub forma comunismului-naţionalist ceauşist ci de data asta sub forma unui mai atenuat comunism-banditism-iliescist, mascat de ochii lumii într-un fel de democraţie, copie fidelă a modelului rusesc instaurat după prăbuşirea aberantului comunism. Îi mulţumesc domnului Hodor pentru încercarea deosebit de reuşită de a scoate-n evidenţă faptul clar ca vaca a bălţată, care de altfel ar fi trebuit să fie uşor de sesizat şi încă de mult priceput de către tot omul, că acum treizeci de ani nu a dispărut comunismul, nici securitatea şi nici meterhaneaua propagandistică rusească care au susţinut guvernele pro ruse de până la guvernul şi preşedintele actual, cu excepţia intermezoului Băsescu, care el personal n-a fost comunist şi în niciun caz prosovietic, dar întreaga sordidă faună care l-a înconjurat în tot timpul celor două mandate, era aceiaşi haită de început, provenită din eşalonul doi comunist şi din fosta securitate care se disipase strategic se refăcuse cu aceleaşi năravuri şi aceeaşi mentalitate aşa zis comunistă, dar sub un alt nume. A fost numai o manevră de substituire, este adevărat dibaci condusă, care însă nu a putut ascunde adevărul că nenorocirea roşie adusă de tancurile sovietice în 44 nu se terminase pentru România în 89 aşa cum se întâmplase pentru aproape toate celelalte state europene care căzuseră pentru o vreme sub jugul comunismului sovietic, ci continuase sub o formă atenuată, uşor modificată, cu aceeiaşi actori la conducere şi aceleaşi organizaţii de bază, partidul, armata şi securitatea, care continuau să existe, cu aceleaşi elemente care funcţionaseră în vremea lui Dej şi apoi a lui Ceauşescu. Toate cu nume modificate, dar cu aceleaşi distructive funcţii pentru România, dar benefice pentru continuarea dominaţiei unei nomenclaturi rămasă intactă şi la conducerea ţării, nomenclatură având în spatele ei ca punct de sprijin, puterea de la răsărit, care cu mârâitul ei sumbru, ameninţător, îi susţineau moral şi propagandistic, pe toate căile şi prin toate mijloacele care-i mai stăteau la dispoziţie. Şi apropos CNSAS, vreau să adaug numai aşa ca o pată de culoare şi amuzament în intervenţia mea la articolul domnului Hodor, experienţa-mi proprie vis a vis de această instituţie, aflată cu excepţia începutului ei într-o stare de infuncţionalitate flagrantă, trăită pe propria-mi piele. Instituţia începuse promiţător, funcţionase o vreme satisfăcător atâta vreme cît la conducerea ei fusese domnul Patapievici. Apoi se pare că trecând în alte mâini se bulibăşise de tot. Târziu, prin anii 2001 când starea de degringoladă, euforie neântemeiată şi confuzie generală se instaurase în ţară, când noi cei din diaspora citeam cu sufletul la gură şi ascultam cu nesaţ lucrurile care se petreceau în România, printre unele şi altele, ne-a ajuns vestea fenomenală pentru noi, că de atunci înainte fiecare cetăţean avea dreptul să-şi citească dosarul întocmit de Securitate! Am avut un şoc! Nu aşa de mare ca şocul provocat de căderea abruptă a lui Ceuşescu şi soţiei, când am crezut că de surpriză şi satisfacţie o să mă lovească şlogofilu', dar un şoculeţ! Pentru a-ţi accesa dosarul trebuia făcută o cerere adresată CNSAS-ului, instituţie de care auzisem pentru prima dată, timbrată corespuzător ş-atât! Nu mai trebuia să fac nimic! Nu să mă duc la Dumnezeu în audienţă, nu să-i duc tămâie sau să-l "ung" pe vreun Arhanghel cu untdelemn sfânt adus de la Muntele Athos şi nici să fac temenele lui Belzebuth cu vreun curcan umplut cu sute ca să nu-mi pună vreo piedică. Nimic! Aşaaaa simplu, come bonjour! În momentul ăla am avut o viziune, aşa cum vedenia Preacuratei îi apăruse Fecioarei din Orleans. Tot aşa la aflarea ciudatei şi incredibilei veşti, îmi apăruse mie din nou Ceuşescu nu la televizor, dar stând în balcon, uitându-se speriat din dreapta-n stânga şi iar înapoi spre dreapta, mut, fâlfâind din mână degeaba, dezordonat şi neconvingător spre mulţimea dinspre care se auzea mai întîi aşa ca un vuiet nedefinit şi totuşi înspăimântător ca o prevestire de rău augur, tot aşa cum cum îl mai auzisem odată la cutremurul din 77. Nu mai erau aplauzele pe care el ca şi noi eram obişnuiţi să le auzim în astfel de situaţii. Era cu totul altceva şi suna ameninţător ca o apocalipsă. Apoi sinistrul huiet devenise din ce în ce mai precis, transformându-se în huiduieli şi "jos Ceauşescu", fapt ne mai auzit până atunci şi împreună cu huiduielile, aproape materializată ca un vânt rău, ca o furtună cumlită împingând către perechea "conducătoare" norii negri încărcaţi de ură, venind dinspre mulţimea până atunci tăcută, către balcon, către el şi pentru el, ca un monstru apocaliptic. Fascinat nu simţeam nimic altceva privind scena incredibilă care se desfăşura în faţa ochilor şi urechilor mele, ţeapăn de uimire. Mă uitam la ochii lui de şobolan încolţit, care sunt convins, vedeau cum din mulţime se ridică uriaşă, neagră, moartea cu coasa ridicată, apropiindu-se pe aripile urii unei întregi naţiuni terorizată de frig, foame, mizerie şi umilinţă, venind către el implacabil ca să-i ia gâtul! Îi era frică! Îngrozitor de frică! Ştia că va muri! Toată suflarea din piaţă, toţi din cei care se uitau în momentele alea la televizor....., cu toţii am ştiut atunci în aceeaşi secundă, cu aceeaşi precizie, intensitate şi aceeaşi bucurie sălbatecă, am ştiut atunci zeci, sute de mii de oameni toţi ca un întreg, că l-a luat dracu'! Iar el a ştiut-o mai precis şi mai adânc decât oricare dintre noi privitorii. A ştiut-o înaintea noastră a tuturor şi sufletu-n el a îngheţat şi s-a zbârcit. Atunci a murit! Nu când l-au asasinat ăia! Şi ca să revin la oile mele, nu a le noastre, apărându-mi strigoiul lui Ceauşescu provocat de şoculeţul de care vorbeam, după ce l-am înjurat de mamă şi de toate alelalte pe care le ştiam şi după ce l-am rugat pe domnu' Dracu' să aibă grijă ca şoboletele să fiarbă bine şi veşnic în cazanul lui personal cu smoală topită, arătarea a dispărut şchiorlăind a jale şi durere, înapoi la fiertură, iar eu m-am hotărât fie ce-o fi, că nu credeam să fie adevărat, să fac cerere pentru a-mi vedea dosarul personal şi pe al lui tata. Am făcut cererea, am trimis-o şi am aşteptat. Am aşteptat o lună.... două, nouă şi p-ormă n-am mai aşteptat, fiindcă eram convins că o să-mi văd dosarul când mi-oi pupa ceafa. După foarte multă vreme, nu-mi mai amintesc câtă vreme trecuse, când şi uitasem că făcusem vreodată o cerere, ce să vezi? Poşta-mi aduce confirmarea faptului că, CNSAS-ul aprobase cererea mea şi că să mă prezint pentru a-mi vedea dosarul pe data de 18.06.2003 la ora 9 la Bucureşti în strada Dragoslavele nr. 3-4. Am rămas bleau şi iarăşi am avut un şoculeţ, dar în preajma datei indicate am închis praxisul şi am plecat la Bucureşti cu inima bătândă aşteptându-mă la vreo cursă întinsă de fosta Securitate, tot aşa precum valetul inspectorului Clouseau Cato, i-o întindea stăpânului său din când în când şi pe neaşteptatelea, ieşind brusc de după vreun colţ, dulap sau uşă, ca să-i scapere inspectorului vreo carată sau să-l pocnească peste dovleac cu vreo bâzdoacă bine ţintită la baza craniului. Aşa pentru antrenament şi pentru ca inspectorul să nu-şi iasă din formă. Nu s-a-ntâmplat nimic, mi-am văzut dosarul în original, fără ştersături, cu date complecte, nume de turnători, ca şi de vecini sau prieteni, fără surprize majore. De fapt numele turnătorului sau turnătorilor erau ascunse sub nume conspirative nu erau nume adevărate. Nu erau numiţi cu numele adevărat dar foarte uşor de identificat, numele adevărat rezultând din raportul celui care anchetase cazul cine era de fapt şi cum îl chema. În schimb numele securiştilor care întocmiseră dosarul de data asta era numit cel adevărat, ne acoperit de vreo poreclă, cu funcţia şi gradul la vedere. Am terminat repede de citit dosarul care avea cu totul 76 de pagini. Tot timpul fiind asistat de cineva din personalul CNSAS, nu lângă mine, ci la o masă alăturată. Era anul 2003 , era cald şi vară, iar Domnul Onişoru era pe atunci şeful sus numitei instituţii. Pentru tata mi s-a spus că încă nu aveau dispoziţie de pus la vedere. Dar mai târziu..... Am cerut să mi se facă o copie după dosarul meu, am plătit pentru copie şi am plecat. Am primit după o vreme dosarul meu în copie de data asta cu numele anchetatorilor ascunse sub o bandă neagră şi mult mai tîrziu pe al tatălui meu care de! Ca tată având mai multă greutate, având în cârcă şi 12 ani de puşcărie, era mult mai reprezentativ şi mai voluminos. Cântărea trei kile jumate. Kilele repartizate pe doisprezece ani cât făcuse tata, de fapt erau o încărcătură.... modestă! Al meu are numai 76 de pagini, pentru niciun an de puşcărie! Na! Şi acuma partea comică a situaţiei, dar şi semnificativă a halului de debandadă şi a stilului în care diverşii "posesori" care s-au perindat la conducerea institutului au înţeles să feştelească transparenţa CNSAS-ului. Ultimul posesor cred eu că fusese din nou fosta securitate, când accesul la dosare devenise mult mai restrictiv. După primirea copiei dosarului tatălui meu, foarte mult după aceea nu am mai auzit nimic, aşa cum de altfel era şi normal. Au trecut anii, când ce să vezi? Pe data de 30.08.2005 primesc de la CNSAS, din partea vicepreşedintelui Mircea Nicolescu un anunţ care confirmă primirea cererii mea din 2001 şi că spre marele lui regret mă anunţă, că din păcate nici eu şi nici tata nu avem dosare întocmite de securitate!? Din nou am avut ocazia să rămân cu gura căascată, dar după ce mi-am revenit, i-am trimes domnului Nicolescu o scrisorică în care-mi exprimam regretul că "pierduseră" dosarele, dar că dacă sunt interesaţi şi ar fi vrut să le aibă din nou, eram gata să le trimit dosarele complecte în copie bine-nţeles, fiindcă le primisem şi le aveam băgate-ntr-un sertar încă din 2003. Relaţia între mine şi CNSAS s-a încheiat aici, fiindcă după aceea, corespondenţa noastră amicală s-a încheiat abrupt, iar instituţia, serviciul, sau şeful ei care o fi fost atunci în 2005, nu şi-au mai arătat interesul pentru recuperarea fie măcar şi în copie a dosarelor noastre. Atâta pagubă! Încă odată vă mulţumesc pentru realista şi adevărata prezentare a evenimentelor, persoanelor şi factorilor care au animat şi au determinat evenimentele politice din ţara noastră în ultimii trei zeci de ani, determinând poate pe mulţi să-şi revizuiască punctul de vedere privind istoria noastră recentă, iar pe alţii să înceapă să le cam ţâţâie popoul. Era şi timpul! Doamne ajută!

Răspunde

Stan P. - 12-30-2019

ha ha, ma distreaza acest domn, cum analizeaza el o realitate foarte vie si functionala ca pe un cadavru, sau mai exact spus ca pe o serie de diapozitive ale unei autopsii. Sa fie de vina formatia sa de istoric, cunoscut fiind ca istoria/filosofia si dreptul erau specializarile cele mai infeudate, direct si absolut controlate de securitate, intr-un concept sovietoid-feudal. Dincolo de controlul vietii politice, nomina odiosa a creat schemele lui Ponzi, si-a asigurat perpetuarea puterii prin privatizarea facultatilor de drept - kindergarden-uri ale fostului minister de interne ceausist, au creeat binomul U.D.M.R.- P.U.N.R./P.R.M. si au infestat tot felul de comitete si comitii de control si bagare de seama, vezi C.N.C.D., controlul audio-vizualului, tvr, sindicate, si bineanteles, preluarea si manipularea marilor structuri de turnatori mai mult sau mai putin organizate, gen P.D.L. - ex F.S.N.

Răspunde

Alin - 12-27-2019

securistu strigă securiștii ! dl hodor și-a inceput cariera la Institutul revoluției, minunat debut :))

Răspunde

Dumitru fiilip - 12-24-2019

Daca nu mai sunt ei ,biologic vorbind.sunt copii lor Sloganul e in picioare: copii seciristilor nostrii , vor fi securistii copiilor nostri.Daca,r fi numai asta ,dar au pus laba pe.tot.ce misca,n tara.asta,la fel cum era,nainte partidul.e,n toate...... acum secu ,e,n toate....

Răspunde

John Flynn - 12-24-2019

Salutări din Irlanda, unde (fără comunism, dar cu colonialism) secretele de stat pot fi la fel de greu de descoperit ... https://www.bbc.com/news/uk-northern-ireland-48883185

Răspunde

emil - 12-24-2019

Securitatea a diseminat, urmasii securitatii sunt recunoscuti in asasinate, distrugeti si coruptie.

Răspunde

Lucian Nicolescu - 12-24-2019

Cum Doamne, Dumnezeule din tot Lagărul Socialist numai România nu a reuşit după 1989 să desființeze Securitatea, acea maşină de tocat suflete? Excedent de cadre? Delațiune în masă? Răspunsul l-am găsit în romanul psihiatrului şi scriitorului Ion Vianu, APROPIERI: "Cu doi sau trei ani înainte de prăbuşirea sistemului comunist, am avut prilejul să vorbesc într-un oraş occidental, eu, cel plecat în exil, cu un intelectual român rămas în țară căruia i se dădea voie să călătorească, de ale cărui sentimente antiregim nu mă puteam îndoi, dar al cărui joc cu Organele nu-l cunoşteam pe atunci. De la el am aflat un adevăr pe care mintea mea nu era pregătită să-l accepte. A spus: 'În România sunt cam un milion de oameni care aparțin cu trup şi suflet sistemului; în cazul unei schimbări de regim, ei au toate frâiele, toate cheile puterii. Tot ei vor conduce România de mâine, şi o vor face zeci de ani, dacă nu chiar o eternitate, prin urmaşii lor' ". Vrem sau nu vrem în 1989 Securitatea a îngenunchit poporul din interior. Se pare că în 1989 am avut parte de un mini război civil, primul din istorie, în care Monstrul SS a invins definitiv.

Răspunde

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2025 Revista 22