De același autor
Spectrul ei nu îi bântuie doar pe cei care au avut de-a face în mod direct cu odioasa instituţie sau pe urmaşii celor care au căzut victime miilor de metode şi feluri prin care ea a ucis. În spatele scandalurilor politice, al celor economice sau culturale apare în mod constant câte o aluzie, un indiciu, un personaj care este cumva legat de fosta instituţie represivă. Este Securitatea încă activă la 30 de ani de la Revoluţie sau totul este rezultatul unei obsesii de care nu ne mai vindecăm?
Poate că de vină este minciuna iniţială, potrivit căreia ar fi trebuit să acceptăm că Securitatea a fost desfiinţată imediat după fuga lui Nicolae Ceauşescu din Comitetul Central pe 22 decembrie 1989. Apoi anunţul vag că „a trecut în subordinea Armatei”, apoi că pur şi simplu a dispărut ca un fum. Ca şi cum nu ar fi existat niciodată. În vreme ce miile de ofiţeri şi subofiţeri de Securitate ai aparatului operativ s-au întors în anonimat, unii dintre ei au devenit importanţi oameni politici, de afaceri sau au acaparat treptat zone de putere ale noului stat. Acapararea acestei puteri s-a făcut în mod firesc, aproape natural, căci cei care activau în calitate de „supraveghetori” ai diferitelor domenii de activitate au devenit rapid stăpânii lor. Direct sau din umbră.
Cei care nu au avut oportunităţile sau tupeul lor au fost recuperaţi rapid, încă în februarie 1990, de către guvernul FSN, şi folosiţi în continuare în domeniul în care se specializaseră: supravegherea şi urmărirea opoziţiei politice (notele informative despre „duşmanii poporului” dinainte de 1989 continuă firesc cu raportările despre Corneliu Coposu sau despre „golanii” din Piaţa Universităţii), acţiuni de dezinformare şi organizarea celebrelor mineriade. Securitatea nu dispăruse deloc, ci se spărsese în mai multe grupuri şi îşi exercita în continuare puterea. Prin şantajul cu informaţiile din dosare şi prin „scăparea” controlată către opinia publică a unor informaţii compromiţătoare, adversarii politici sau economici erau eliminaţi cu uşurinţă, realizându-se, în fapt, o selecţie a celor care „se pliau”.
Crearea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) şi adoptarea legii deconspirării Securităţii ca poliţie politică a părut o mare victorie a societăţii civile şi un moment de cotitură. Părea că, în sfârşit, acea putere exercitată ocult de foştii securişti se va opri, numele şi activităţile lor vor fi expuse, iar măcar cei care deţineau funcţii publice vor fi obligaţi să le abandoneze. Temuta arhivă a Securităţii va fi luată din mâinile celor care o puteau folosi în scop de şantaj şi deschisă accesului public.
La fel ca în chestiunea „desfiinţării Securităţii”, lucrurile nu au stat deloc aşa. Deşi opinia publică era informată că activitatea de deconspirare se desfăşoară cu intensitate, în realitate, CNSAS nu primea decât puţine dosare, arhivele erau în continuare deţinute de continuatorii instituţionali ai fostei Securităţi, iar scandalurile şi atmosfera de suspiciune au continuat cu şi mai mare intensitate. Şi, mai important, nimeni nu putea spune ce anume conţin arhivele, căci instrumentele de evidenţă nu erau, şi situaţia s-a păstrat până în zilele noastre, integral la dispoziţia instituţiei, aşa cum ar fi fost firesc. De data aceasta, accentul s-a mutat de pe suspiciunea că foştii securişti manipulează informaţia, prin intermediul „prietenilor” rămaşi în serviciile de informaţii, spre zona bătăliei politice. Fiecare nouă deconspirare a fost privită ca o comandă politică, o acţiune ocultă, iar toţi cei vizaţi au îmbrăţişat teoria care le conferea aura de victime ale unui complot orchestrat împotriva lor. Despre faptele lor şi despre dovezile concrete, s-a vorbit marginal şi puţini au fost cei interesaţi de ele. Contextul a înlocuit fondul problemei, aproape de fiecare dată.
În privinţa foştilor ofiţeri de Securitate, lucrurile au stat şi mai prost. Consemnarea activităţii lor îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în Monitorul Oficial al României, partea a III-a, care cel puţin în prima etapă se rezuma la menţionarea numelui și a gradului deţinut, nu satisfăcea nici pe departe ideea de deconspirare la care se pornise. Nici îmbunătăţirile aduse ulterior, când pe lângă datele minime de identificare au fost detaliate concret şi acţiunile lor îndreptate împotriva opozanţilor regimului comunist, nu au avut mare efect. Cu mici excepţii, s-au găsit „soluţii de avarie” pentru cei care mai erau încă în sistem (de exemplu, doi şefi de structuri judeţene ai SRI au fost trecuţi în rezervă când s-a aflat că urmează să fie trimişi în instanţă de CNSAS pentru activităţi de poliţie politică), iar în alte situaţii s-a procedat la îngroparea subiectului prin omertă mediatică.
De această stare de confuzie, de bulibăşeală legislativă şi lipsă concretă de preocupare pentru subiect, au profitat din plin foştii securişti, repliaţi în asociaţii „ale foştilor ofiţeri de intelligence” şi promovaţi intens de trusturi media „prietene” (la propriu, unele fiind deţinute fie de foşti colegi ai lor, fie de foşti colaboratori). Ani la rând, prin publicaţiile proprii de tipul revistei „Vitralii” sau prin cărţi de memorialistică şi „dezvăluiri”, interviuri şi apariţii televizate, ei au purtat cu mijloacele specifice ale dezinformării şi manipulărilor un veritabil război pentru adjudecarea memoriei şi pentru blocarea oricăror încercări, oricât de timide, de a mai elucida câte ceva din aspectele concrete ale activităţii lor.
Astfel, deşi în ultimii ani s-au făcut progrese reale, atât în ceea ce priveşte accesul la arhive, cât și în ceea ce priveşte numărul de procese intentate foştilor ofiţeri de Securitate şi în privinţa cunoaşterii acţiunilor şi metodelor de lucru, rezultatele nu sunt la nivelul celor aşteptate.
Porţiuni însemnate din arhiva fostei Securităţi, „spartă” şi ea de-a lungul anilor şi din motive mai mult sau mai puţin legale, se află în continuare în custodia unor entităţi care nu mai au nicio justificare să o deţină (de exemplu, arhiva deţinută de Ministerul Apărării Naţionale şi considerată „captură de război” în urma evenimentelor din Decembrie 1989), procesul deconspirării încă nu este finalizat, iar presiunile publice şi acuzaţiile de „politizare” în ceea ce priveşte CNSAS continuă. Şi nu toate în mod nejustificat.
O scurtă radiografie a deconspirării Securităţii în ultimii 30 de ani ne arată că, bazat pe cifrele disponibile în rapoartele oficiale publicate anual de către CNSAS, în ciuda credinţei unora că această activitate este inutilă şi tardivă, mai sunt încă foarte multe lucruri de făcut. Iar surprizele vor continua să apară, căci doar o parte din istoria tenebroasei instituţii a fost scoasă până acum la iveală. //
